Observ multe familii în care partenerii au o relație de înțelegere și respect reciproc, însă… există un mare însă… nu investesc în copii. Poți să fii un partener de cuplu rezonabil de bun, însă să nu investești activ în copii, ceea ce reprezintă o reală problemă pe termen lung.
Ce presupune a investi în copii? În primul rând, prezență fizică și emoțională, mai ales în primii 10-12 ani de viață. Să-l duci pe copil la o activitate formală extrașcolară nu este genul de investiție ideală în copil, deși văd că e în floare, de mulți ani, acest tip de activitate în care el învață deprinderi sau achiziționează informații de un anumit tip.
Până la un punct, e în regulă aceasta, dacă ai descoperit că al tău prunc are o pasiune pentru un instrument muzical, pictură, teatru sau înot. Însă, eu mă refer la a fi tu prezent și activ în viața copilului tău, zi de zi, constant, fără legătură cu acest tip de activități.
Relația cu copilul nu se construiește când îi faci un cadou sau mergeți în concediu într-o destinație exotică, relația cu copilul se construiește la povestea de seară, seară de seară, de-a lungul anilor de zile, în care vorbiți despre emoțiile lui, personaje, faceți paralele cu viața reală, reușești să pătrunzi în căpșorul și inimioara lui, astfel încât el să înțeleagă că este înțeles, văzut, iubit, apreciat.
Viața de părinte implicat înseamnă ani de zile în care stai zilnic în parc, în natură, și observi cum copilul tău interacționează cu alți copii, negociază reguli, se ceartă, se împacă, face compromisuri, descoperă natura în fiecare anotimp, îl observi cum zburdă de încântare printre frunze, zăpadă, ploaie sau căldură.
Viața de părinte implicat nu e sclipitoare, mai degrabă e formată din rutine zilnice, cu caracter monoton, nu cadouri sau activități extrașcolare în care îl lăsăm pe copil și apoi îl preluăm după două ore, în detrimentul ieșirii în parc sau poveștii de seară sau timpului de conectare emoțională zilnică.
Un copil este un proiect de viață ireversibil și irevocabil, care necesită în primul rând PREZENȚĂ MINTALĂ ȘI EMOȚIONALĂ, ori tocmai aici se află provocarea imensă a adultului modern.
E nevoie de bani? Îi dăm într-o secundă. E nevoie de un laptop sau o casă mai mare? Sigur, orice pentru confortul puiului. E nevoie de tine prezent emoțional și fizic? Hmm, e doar o perioadă, urmeză concediul și după lucrurile vor reveni pe o matcă mai bună, sper.
Mintea și emoțiile copilului sunt modelate de relația cu tine, relație care în primă fază se construiește printr-o racordare emoțională cu copilul, comunicare a emoțiilor, explicații infinite, limite, dar toate acestea cer o resursă indispensabilă: prezență, timp, disponibilitate, mintea și inima ta să fie acolo, lângă copilul tău.
Care este povestea din spatele articolului? Pe lângă această problemă pe care o observ deseori în interacțiunile cu părinții și copiii, unde m-am săturat să aud că gadget-urile sunt problema, acest rău care ne fură copiii pe nesimțite, când de fapt problema și responsabilitatea sunt exclusive ale părinților. Când ai făcut un copil ți-ai asumat un proiect de viață… pe viață, orice derogare a responsabilității este o lașitate nepermisă. O abilitate esențială pe care noi ca adulți este necesar să o avem este decența de a nu ne (mai) minți pe noi înșine.
Un alt aspect pe care-l observ este că eu și frații mei avem mulți prieteni care au crescut în familii relativ în regulă, dar în care părinții nu s-au ocupat de ei investind activ conectare și prezență, prin urmare, nu știu bune maniere, norme morale nescrise, reguli de a se purta în societate, nu sunt altruiști, empatici, cu simț civic, prezenți în propria viață, lipsește ceva pe care nu pot să-l definesc foarte exact, decât că nu au fost copii în care părinții au investit activ pentru a le modela mintea și emoțiile, ci mai degrabă au crescut dintr-o inerție a naturii.
Faptul că un părinte îți oferă atenție, prezență, te susține în etapele dezvoltării și explorării lumii înconjurătoare, îți oferă o busolă, un sistem intern coerent de funcționare, o încredere în tine și în viață care nu poate fi înlocuită de spoiala de încredere pe care ți-o oferă hainele de firmă sau banii părinților.
Asist la mascarada aceasta în care nu mai știm pe cine să blamăm pentru starea generațiilor actuale, pe care-i catalogăm în fel și chip, însă, opinia mea fundamentată pe observații empirice, analiză psihologică și experiența personală, îmi arată că totul pornește de la celula de bază a societății: MAMA ȘI TATA, nivelul lor de conștiență, dezvoltare intelectuală și emoțională și dincolo de orice, prezența în viața copilului, conform nevoilor lui de dezvoltare.
Bun, Alina, de ce este așa de greu să fii un părinte prezent în viața copilului? Mi-aș da viața pentru el, toate resursele, îl iubesc ca pe ochii din cap, dar nu-mi cere să stau zilnic o oră cu el în parc, sau să mă joc cu păpușile pe covor, sau cu mașinile, sau să construiesc tunele sau să-i citesc o poveste în fiecare seară și să stăm la povești banale pentru mintea mea de adult. Răspunsul e de o simplitate copleșitoare: ești atât de deconectat de tine, încât nu poți să te conectezi cu o altă ființă umană. Majoritatea cursurilor de parenting sunt pe piață pentru că exploatează deconectarea de sine a părintelui, de asta ai nevoie de cineva din exterior să-ți spună cum să naști, cum să alăptezi, cum să te joci cu copilul, cum să respiri în prezența lui.
Este recomandat să cauți informații și să te consulți cu specialiști, însă acest demers este necesar să vină dintr-o împuternicire pe care tu a ai din rolul pe care l-ai asumat, nu dintr-o deconectare de tine și frică.
Oprește-te câteva minute, ancorează-te în momentul prezent și uită-te la copilul tău, este cel mai bun ghid, în fiecare moment îți comunică cu claritate care sunt nevoile, curiozitățile lui: ce te întreabă, ce-ți spune, cum se poartă, cum interacționează cu tine, ce schimbări sunt în comportamentul lui, ce subiecte de discuție abordează.
Nu școala, nu societatea, nu telefonul, nu bunicii, nu anturajul determină într-o proporție covârșitoare cine este copilul tău, ci tu, părintele, mama și tata, care sunteți 100% responsabili de cum acesta crește și se dezvoltă.
Sigur, e nevoie de un sat întreg ca să crești un om, dar înainte de sat, e nevoie de o mamă și de un tată prezenți fizic și emoțional, implicați în viața copilului, de aici pornește sănătatea psihică.
Am o întrebare pentru tine: care sunt ritualurile zilnice de conectare cu copilul tău? și am o întrebare zilnică pe care te rog să ți-o pui seara, înainte de culcare: cum m-am conectat emoțional astăzi cu copilul meu?
În aceste două răspunsuri se află filosofia „complicată” a vocației de părinte, această artă de a crește OAMENI, în toate sensurile posibile.
Alina
