Frica e prietena mea cea mai bună

La „testul” genelor potențat sau amplificat de mediu, am obţinut un profil mediu anxios. Mi-am dat seama atunci că e nevoie să-mi cunosc „dușmanul”, să coabitez pașnic cu el, să-i cunosc tacticile și să-l domin inteligent, în cele din urmă.

Un prieten mi-a spus că, la un moment dat, i-a zis fiicei sale: „Frica e prietena ta cea mai bună, Ligia”, ceea ce m-a ajutat să înțeleg că acest tip de construct foarte plastic se imprimă în inima de copil, iar la maturitate, chiar dacă tatăl nu mai este prezent fizic lângă tine, vorbele lui te marchează și îndrumă în momentele cruciale ale vieții.

Tulburările anxioase (anxietatea generalizată, tulburarea de panică, spectrul de fobii, începând cu anxietatea intensă în fața morții și terminând cu fobia de zbor cu avionul) sunt tulburări psihice dintre cele mai prevalente în rândul populației, grație faptului că filogenetic a fost mai profitabil să pui pericolul îna­inte decât să-ți asumi riscuri.

Un creier anxios detectează cu ușurință pericolele din mediu, prin urmare are șanse mai mari de supra­vie­țuire, datorită comportamentelor de siguranță pe care le adoptă.

În ultimele decenii, în spațiul european, pericolele nu au constat în amenințarea unor prădători, foamete sau conflicte armate, adică supraviețuirea fizică, ci majoritatea fricilor pe care le-am dezvoltat fac referire la concepte abstracte, precum teama de eșec (sau de succes, oricât de bizară ar părea aceasta la prima vedere), frica de ridicol, de singurătate și multe alte frici, care se înscriu în registrul psihologic și filosofic mai degrabă decât în planul concret, empiric, măsurabil sau tangibil.

La maturitate ne este frică de „monștrii” (scenarii catastrofice, de exemplu) din mintea noastră, la fel cum în copilărie ne era teamă de întuneric, despre care credeam că ascunde creaturi înfricoşătoare, gata să ne înșface.

Interesant de punctat este că sistemul nervos periferic și central nu face distincția între pericolul fizic prezent și cel imaginat, construit pe baza unui scenariu impregnat de anxietate, produs al minții noastre, fără o bază reală, neapărat. De aici consecințele fiziologice și comportamentale ale anxietății.

Cum „îmblânzesc” frica, m-am întrebat, iar răspunsul a fost de o evidență copleșitoare: oferă-i spațiu fricii să existe, ea face parte în mod profund din tine, se vrea văzută, auzită, înțeleasă.

E o emoție normală, nu e în interesul tău să o negi: stai la masă rotundă cu frica, vrea să-ți spună un mesaj important – ascult-o.

Singurătatea

Boală a secolului nostru, așa cum o numește cercetătoarea și profesorul universitar Noreena Hertz în bestsellerul internațional „Secolul singurătății – O pledoarie pentru relațiile interumane”, cotată ca fiind una dintre cele mai bune cărți ale anului 2021, explică, în mai multe studii derulate în ultimii 10 ani, cum impactul tehnologiei, al automatizării și al politicilor publice care pun binele grupului mai presus de binele individului impactează la nivel clinic sănătatea emoțională a speciei umane.

Aparent suntem atât de bine conectați, aflăm în minute sau chiar secunde ce se întâmplă într-o altă parte a globului, vorbim cu prieteni și rude care se află pe alte continente, avem acces în timp real la publicații video sau scrise de peste tot în lume, dar în esență suntem foarte singuri, dezbinați, scindați între puncte de vedere opuse cu privire la teme politice, economice, sociale.

Nu mai construim poduri pentru a ajunge la celălalt, ci construim ziduri, stăm în fortărețe proprii, căptușiți de singurătate, iar efectele psihologice depășesc starea de bine subiectivă a individului și afectează societatea.

Putem împărți, deşi nu avem nimic în comun

Putem împărți aceeași casă, același pat, aceeași mâncare, aceleași obiecte și totuși să nu avem nimic în comun. Lumile noastre interioare să nu se întrepătrundă niciodată.

Distanța dintre trupuri să fie de centimetri, dar distanța dintre suflete să fie de mii de ani-lumină.

Putem împărți cuvinte, impresii, opinii, directive, dar să nu pătrundem niciodată în lumea celui de lângă noi, să-l aflăm, să-l simțim, să ne conectăm emoțional cu el.

Locuim pe aceeași planetă, dar avem universuri proprii, paralele, câte putem ști despre cel de lângă noi și în realitate să nu cunoaștem nimic, să fim străini, să nu reușim să pătrundem dincolo de stratul superficial.

Ne dezbrăcăm fizic, dar aproape niciodată emoțional.

Uneori, împărțim chiar și numele de familie, însă visurile, fricile, aspirațiile, traumele, bucuriile, proiectele și angoasele nu.

„Trăim sub același cer, dar avem orizonturi diferite”, spunea Konrad Adenauer.

Ne cunoaștem măștile sociale și expresiile faciale unul altuia, dar rar avem senzorii sufletului și ai lucidității deschiși să vedem dincolo de formalisme.

Aparența e atât de diferită de esență, atât de diferită, suntem împreună, dar cumplit de singuri.

E vorba de indiferență? Teamă? Lipsa abilităților de comunicare? Comoditate? Egoism? Rănile dezamăgirilor trecute? Cel mai probabil e un mix format din toate aceste elemente, iar învățarea abilităților sociale și învățarea cu maturitate a ceea ce presupune o relație împlinită sunt un imperativ.

Până mai ieri, în adolescență, credeam că relațiile sunt la nivel intuitiv, persoana potrivită pur și simplu vine după un algoritm neştiut și te întâlnește în timp ce-ți trăiești viața în cadență proprie, ca mai apoi să-mi dau seama că nici un lucru valoros nu se obține ușor, că există un proces de încercare și eroare, că tot ce funcționează în lume are în spate o gramatică logică și coerentă, pe care este necesar să ai curiozitatea și deschiderea de a o studia – relațiile interumane nu sunt o excepție.

În același timp, este necesar să integrezi adevărul singurătății fundamentale a ființei umane și să trăiești cu el: te-ai născut singur și mori singur. Cele mai importante decizii le iei singur și de aici derivă responsabilitatea asupra propriei vieți.

Nimeni nu poate pierde iubirea

În copilărie, conexiunea cu un adult de referință ne ține în viață la propriu. Astfel, devenim dependenți de conexiunea umană, una pe care o căutăm toată viața de adult, iar pierderea legăturii este o amenințare reală pentru starea de bine, ca să nu spun supra­vie­țuire.

Am întâlnit oameni, femei, în special, care sunt speriate de gândul că, dacă nu se vor căsători, nu vor avea parte de iubire, însă eu am descoperit cât de falsă este această idee. Iubirea se află în tot ceea ce există… iar o viață lângă un om nu-ți garantează prezența simțită a iubirii, la fel cum o viață de necăsătorit nu înseamnă neapărat absența iubirii.

Am citit undeva o idee care ilustrează atât de bine acest concept: „Am fost infectați cu ideea că iubirea este o emoție ce poate fi simțită doar între doi oameni. Dar Iubirea e universală. Este energie. O forță contagioasă. Un dar. A oferi bani unui om fără casă înseamnă să iubești. A salva un vierme din căldura soarelui înseamnă să iubești. A zâmbi unui străin înseamnă iubire. A fi recunoscător, a avea speranță, a fi curajos, a ierta, a fi bucuros înseamnă a iubi”.

Nimeni nu poate pierde iubirea, la fel cum nu poate pierde soarele. Iubirea există în afara spațiului și timpului, iubirea se află în tot ce există. O viață trăită în iubire nu are legătură cu un om sau cu un contract nupțial, o viață trăită în iubire are legătură cu tine, divinitatea și modul în care privești lumea.

Aşadar, deschide-ți inima și înțelege cuvintele lui Antoine de Saint-Exupéry: „Cu adevărat nu poți vedea decât cu inima. Esențialul este invizibil pentru ochi”.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.