E aproape inutil să vorbesc despre golul imens și dorul pe care pierderea lui tata le-a lăsat în viața mea, dar la trecerea unui an de când tata nu mai este printre noi m-am gândit la darurile emoționale și spirituale pe care tata le-a lăsat pentru mine.
A fost emoționant să scriu…
Pentru mine, moartea lui tata, a oprit unul dintre cele mai distructive comportamente pe care le aveam, care, recunosc, mă plasase pe un drum al autodistrugerii.
Poate expresia „abandon de sine” sună neutru, însă am fost maestră la aceasta, iar costurile fizice și emoționale au fost inimaginabile.
După ce tata a murit, a fost ca un zgomot din jur care s-a transformat într-un țiuit constant, pe care nu l-am înțeles zeci de zile. După câteva luni am redus activitatea mea la maxim 30% și am petrecut mai mult de trei luni într-o tăcere aproape totală, în întuneric, la propriu și la figurat, în durere și lacrimi, convinsă fiind că luminița de la capătul tunelului este ceva ce mie nu mi se va mai arăta vreodată.
Tata a fost motorul care a alimentat pentru mine spiritul de sacrificiu și indirect, abandonul de sine. M-am uitat cu onestitate radicală la cum trăiesc și am văzut că relația în care am fost era o replică ieftină a ce înseamnă iubirea, relațiile de prietenie în care eram reprezentau o expresie jalnică a ce înseamnă reciprocitatea într-o prietenie, viața mea era ceva din care voiam să scap, să fug, să uit. Am omorât fără milă părți din mine ca să țin vii relații ce-mi făceau rău sufletului. Eu am construit o viață care devenise de mult timp o povară.
Întreaga existență era despre alții, mai puțin despre mine. „Eu nu trăiesc viața mea”, a fost una dintre cele mai zdrobitoare conștientizări. Profesia, scrisul, relațiile, activitatea mea zilnică, totul era pentru alții și despre alții. Adâncimea unei prăpastii te duce în spații ale psihicului pe care nu le sondezi citind studii științifice, iar labirintul trăirii empirice e mai întortocheat decât ți-ai fi imaginat.
O dată cu moartea lui tata am primit cadoul de a-mi trăi viața mea, de a opri spiritul de sacrificiu și abandonul de sine. A fost cea mai dureroasă lecție și cel mai prețios cadou pe care l-am primit vreodată.
Ce nu s-a schimbat pentru mine este iubirea față de tata. Moartea nu schimbă nimic din ce simți pentru un om, din contră, îți arată darurile pe care el ți le-a lăsat.
Aud des oameni care spun „vei trece peste asta”, nu ai cum să treci peste asta și nici nu cred că e sănătos, însă moartea unui om pe care-l iubești e o realitate cu care înveți să trăiești în fiecare zi, te adaptezi la ea, devine parte din viața ta.
Las aici poezia Antiteze scrisă de Radu Gyr:
N-ai dezmierda, de n-ai şti să blestemi,
Surâd numai acei care suspină,
Azi n-ai zâmbi, de n-ar fi fost să gemi,
De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.
Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
Cu mâna ta n-ai unge răni străine,
N-ai jindui după un colţ de rai,
De n-ai purta un strop de iad în tine.
Și nu te-nalţi în slăvi până nu cazi,
Cu fruntea grea în pulberea amară,
Şi dacă-nvii în zâmbetul de azi,
E c-ai murit în lacrima de-aseară.
Alina
