Cum traversăm o iarnă interioară

În cartea „Iernile sufletului”, de Katherine May, iarna interioară a autoarei începe cu îmbolnăvirea neaşteptată a soțului, urmată de renunțarea la job și decizia de a-şi retrage băiețelul de la școală, pentru că refuza categoric să mai meargă din cauza unor episoade de bullying la care a fost supus. Societatea în care trăim ne obligă indirect să afișăm o atitudine pozitivă, ca și cum viața noastră ar avea un parcurs lin, fără perioade de tristețe sau retragere.

„Tratăm fiecare iarnă sufletească precum o anomalie jenantă care ar trebui ascunsă sau ignorată. Asta înseamnă că am transformat în secret un proces cât se poate de banal și, ca atare, le-am acordat celor care-l îndură un statut de paria, obligându-i să se retragă din viața de zi cu zi pentru a-și ascunde eșecul. Pentru asta plătim un preț uriaș. Iarna sufletească aduce cu ea unele dintre cele mai profunde și revelatorii momente din experiența umană, iar înțelepciunea aparține celor care și-au trăit iernile”, scrie Katherine May.

În iarnă scoți căștile din urechi pentru că vrei liniște în jurul tău, vrei să-ți auzi gândurile și să-ți trăiești singurătatea, vrei să te înțelegi pe tine.

În iarnă îți aranjezi locul tău confortabil, cu pături de pluș, un difuzor cu uleiuri aromatice, căldură, ceai cald, agenda în care îți notezi gânduri, un număr limitat de persoane cu care vrei să te vezi și activități în care te angajezi.

În iarnă te întorci spre nevoile tale și simți că e legitim să faci asta. Tot în iarnă, confortul tău contează mult, deși deseori nu are alură de pretențiozitate, opulență sau falsitate, ci vine ca o retragere naturală din lumea exterioară și întoarcere spre interior.

În iarnă, zgomotul e deranjant, iar mulțimile sunt ostentative.

În iarnă, o cremă puternic hidratantă e mai apreciată decât cel mai sofisticat machiaj.

În iarnă, şosetele călduroase sunt mai căutate decât cel mai fin dres, papucii de casă comozi sunt mai doriți decât cei mai atrăgători pantofi.

Resursele mele relaționale și emoționale se conservă, iar întrebarea principală e: Ce anume merită atenția și preocuparea mea?

În ceea ce mă priveşte, în iarnă, sufletul îmi șoptește esențialul, ca un susur blând: scrie. E ca un îndemn suav, dar ferm și persistent, care nu-ți dă pace decât atunci când te pui în fața laptopului cu o pagină Word albă în față sau iei stiloul și agenda pentru a-ți vărsa gândurile și emoțiile.

Brusc, în iarnă, lucrurile ce până ieri le consideram detalii au început să conteze: ceea ce spun să fie în acord cu ce simt, mirosul casei să fie unul mereu plăcut, hainele să fie confortabile, casa curată, să am mâncare pentru câteva zile.

Ar trebui să considerăm perioadele de retragere ceva normal. „Plantele și animalele nu se luptă cu iarna; ele nu se prefac că ea nu se întâmplă și nu încearcă să-și vadă mai departe de vieţile lor pe care le-au trăit vara. Se pregătesc. Se adaptează. Trec prin metamorfoze extraordinare ca să supraviețuiască. Iarna este un anotimp al retragerii din lume, al resurselor limitate, al actelor de o eficiență brutală și al dispariției din câmpul vizual; dar în ea se petrece transformarea. Iarna nu este moartea ciclului vieții, ci testul său suprem. Când nu mai tânjim după vară, iarna poate fi un anotimp superb”, susţine Katherine May. 

Iminența morții ne face să apreciem viața

Psihoterapie existențială atacă problemele fundamental umane: moartea, sensul vieții, libertatea, izolarea și toate celelalte teme pe care preferăm să le abandonăm în mâinile filosofilor, considerând că ei sunt apți pentru a le dezbate.

Noi, ceilalţi, ne ducem mai departe existența măruntă, la adăpostul oricărei incertitudini sau întrebări care ne-ar putea răsturna într-o secundă fragilul univers cu susul în jos.

Eu mă conduc după principiul „mai bine să știi decât să nu știi”. Prin urmare, chiar dacă îmi este teamă, îmi dau voie să-mi pun întrebări grele sau să mă confrunt cu aspecte nu prea plăcute sau comode ale existenței mele.

Cine e moartea?

Nu-mi place să vorbesc despre ea, să mă gândesc la ea, să citesc despre ea, însă, cu încăpățânare și tupeu, într-o zi mă va vedea. De fapt, ne va vedea. În chestiunea asta delicată nu există drept de veto (de împotrivire) pentru nimeni, indiferent de vârstă sau statut social. E imună la plâns, implorări, rugăciuni sau blesteme.

Într-o zi o să mor.

Nu voi mai ști nimic de cei pe care îi iubesc, de familia mea, de tot ce e aici pe planeta asta măruntă.

Într-o zi o să mor…

Oare ce simți în clipele acelea în care știi cu certitudine că nu mai există loc de eschivă?

Într-o zi o să mor.

Am nevoie de mult curaj pentru a asimila și integra adevărul acesta absolut.

Într-o zi vor muri toți oamenii pe care îi iubesc. Toată generația mea va fi o amintire.

Câteodată mă gândesc că este mai greu de suportat gândul că cei pe care îi iubesc vor muri la rândul lor, sau că în fiecare clipă suntem expuși morții, că suntem complet vulnerabili, decât gândul morții mele.

Tot ce facem e să clădim zi de zi iluzia unei vieți sigure, la adăpostul oricărui eveniment cu potențial de curmare bruscă a vieții, când, în realitate, e nevoie doar de un cataclism natural sau de un atentat ca acest mit să se spulbere degrabă.

Suntem clădiți să avem nevoie de certitudini, e perfect normal să le construim, însă, în anumite momente, e necesar să ne amintim că nu suntem indestructibili sau veșnici.

În noianul acesta de gânduri, mi-am dat seama că fiecare alegere pe care o luăm, fiecare risc pe care ni-l asumăm, e o încercare de a sfida moartea, de a arăta într-un fel sau altul că temporar deținem controlul asupra vieții noastre.

Liber-arbitru și responsabilitate

Prin prisma morții, am descoperit cât de important este liberul-arbitru, capacitatea de a decide pentru tine în fiecare moment. Este elementul care ne deosebește de o plantă agăță­toare, faptul că acționezi conștient, pe cont propriu, asumat, în pofida inerției sau tiparelor de orice tip. Importanța liberului-arbitru e dublată de faptul că la baza lui stă asumarea respon­sabilității.

Sunt un om liber, asta înseamnă că sunt responsabil de acțiunile mele și consecințele lor pe termen scurt, mediu și lung. A lua decizii în concordanță cu ceea ce ești înseamnă a nu fi laș moral. Civilizația presupune sacrificiu, barbaria presupune doar instinct.

Tot prin prisma morții, am descoperit importanța libertății sub toate aspectele ei. Pentru mine, libertatea este o valoare de neegalat. Mă refer la libertatea de a fi autentic, de a te bucura pentru simplul (în realitate complexul) act al existenței, de a gândi eliberat de orice constrângeri, de a descoperi cine ești cu adevărat, cum eşti în interior, în străfunduri, ce te animă sau deprimă, ce te înalță sau te doboară. Pe scurt, să conturezi clar în mintea ta cine ești cu adevărat.

Socrate spunea că „o viață fără cunoaștere de sine nu merită trăită”. O viață fără intros­pecție nu ne învață nimic despre profunzimea existenței.

Libertatea este cel mai de preț lucru în lumea asta. O pasăre într-o colivie de aur este tot o pasăre captivă, indiferent de condițiile din interiorul coliviei, indiferent de cât de invidiată sau admirată este de cei din jurul ei.

Toate acestea sunt reflecții ante-mortem, care au doar aici sens și valoare.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.

Subscribe
Notify of
guest

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
You May Also Like

Se ivesc zorii

Când se crapă de ziuă, există un spațiu între lumină și întuneric, o îngânare de culori și nuanțe: zorii. După o noapte lungă, zorii sunt promisiunea luminii. După o noapte…
View Post