Ce apă este aceasta, care nu satură setea?

O să încep cu o mărturisire bizară: am sentimentul că tot ce facem ca specialiști în sănătate mintală, toate terapiile lumii și astrelor, pentru a avea o viață mai bună, mai împlinită, relații cu sens și viață cu scop, nu au rost în absența unei baze esențiale: maturizarea psihologică.

Oricâte conferințe de dezvoltare a sinelui, oricâtă vindecare pe toate liniile cunoscute și necunoscute de neam vei face, oricâtă psihoterapie, oricâte retreaturi și workshopuri vei bifa, te vei adăpa dintr-o apă care nu satură setea, dacă nu vei ajunge în spațiul maturizării psihologice, al autonomiei și responsabilității radicale pentru propria viață.

Înțelepții lumii afirmă sus și tare că scopul vieții este evoluția noastră ca indivizi și implicit ca specie. Sunt de acord într-o anumită măsură, însă cuvântul „evoluție” este ușor inexact, cuvântul mai potrivit este maturizare: maturizare emoțională, maturizare relațională și maturizare spirituală.

DEX-ul spune că verbul „maturiza” înseamnă: „a deveni sau a face să devină matur; a (se) matura, a ajunge sau a face să-și însușească o bogată experiență, multe cunoștințe, un mod echilibrat de a judeca”.

Maturitatea psihologică este un concept umbrelă pentru următoarele calități: autonomia personală și valorică, încrederea pe care tu o ai în tine și cea pe care alții ți-o pot oferi, onorabilitatea, fidelitatea, responsabilitatea, respectarea angajamentelor, respectarea celorlalte ființe umane, autocunoaștere, gestionarea emoțiilor și conflictelor, abilități de comunicare, a ști care este miza într-o relație personală și profesională, capacitatea de a tolera disconfortul, echilibrul feminin – masculin, disciplina, perseverența. Nu există maturizare fără smerenie, renunțare la egoism, capacitate de sacrificiu și judecată dreaptă. Maturitatea este împuternicire și generozitate dintr-un rol de adult.

Mircea Eliade scria, în 1935: „Este ciudat cât de puțin se interesează oamenii de lucrurile esențiale; de acele lucruri care pot face din viață o creștere necontenită, sau o moarte spirituală timpurie. S-a observat – și de către savanți, și de către artiști – că viața sufletească și intelectuală a omului normal încetează foarte devreme de a mai crește. Majoritatea oamenilor au, din punct de vedere spiritual, vârsta adolescentului. Gândesc și simt, adică, așa cum gândește și simte un adolescent de 16-17 ani; cu aceleași formule, cu aceleași superstiții. Fără să-și dea seama, oamenii străbat viața cu o mentalitate de minor. Biologic vorbind, ei au continuat să crească necontenit; spiritual însă, nici mintea nici sufletul lor n-au mai crescut. Oprirea aceasta pe loc se datorează, firește, unor cauze complexe și nu întotdeauna bine înțelese. Dar ea se datorează în primul rând unei proaste alimentații spirituale. În foarte multe cazuri, viața sufletească și intelectuală nu mai crește din cauză că nu mai e hrănită. Și astfel omul trece prin viață cu sufletul și mintea subdezvoltate, mutilate. Este ciudat, așadar, că despre asemenea lucruri grave și esențiale nu se ocupă decât foarte puțină lume”.

Când am citit gândurile lui Eliade a fost ca și cum mi-aș fi citit propriile reflecții. Din păcate, confirm că majoritatea adulților pe care îi întâlnesc sunt victime în propria viață: victime ale părinților, copilăriei, partenerului, Guvernului, rudelor, prietenilor, viciilor, circumstanțelor, privesc înspre oricine și oriunde, mai puțin înspre ei.

Ofer un exemplu banal: ești adult la 38 de ani, o vârstă medie, ai o educație superioară, ai o relație de cuplu cu bune și rele, ai siguranța zilei de mâine, vii la psiholog cu copilul de 6 ani pentru că nu te mai înțelegi cu el: minte, urlă, nu te ascultă, face ce vrea, e nedezlipit de gadgeturi etc. În majoritatea cazurilor, am impresia că în fața mea stă un copil care crește un alt copil, un om care nu are vreo noțiune legată de viața lui interioară, ce înseamnă responsabilitatea unei vieți, cum se crește un copil, cum se educă un copil, cum acesta reflectă viața lui psihică inconștientă.

Degeaba mergi la cel mai profesionist terapeut de cuplu, dacă minciuna e a doua ta natură. Degeaba vrei să repari relația dacă nu ai exercițiul asumării responsabilității și a greșelilor. Contează metoda, contează terapeutul, contează referințele lui, dar cel mai mult contează materialul uman din care tu ești alcătuit și nivelul tău de maturitate.

Desigur, încercăm să oferim o structură, un set de reguli, o minimă educație psiho-emoțională… dar în majoritatea cazurilor sentimentul meu e unul de zădărnicie, pentru că orice strategie oferi, oricât de bună este în ea însăși, dacă aceasta nu vine pe o bază de maturitate psihologică și emoțională, pe o împuternicire pe care tu o ai în rolul de adult, pe o asumare radicală a vieții, este doar o chestiune de timp până când vei ridica din umeri, spunând că nimic nu funcționează.

Sunt salutare toate eforturile de îmbunătățire a vieții, însă, recunosc că majoritatea sunt sortite eșecului. La fel cum o majoritate covârșitoare a oamenilor se îngrașă la loc după ce slăbesc pentru că nu a existat o transformare a minții, a obiceiurilor de viață și a calității emoțiilor, la fel te poți duce la 12 de conferințe de well-being pe an și 2 forme de psihoterapie pe săptămână că nimic nu poate fi sustenabil fără baza de maturitate psihologică.

Joseph Campbell, unul dintre cei mai mari cercetători ai miturilor și legendelor lumii, are ca laitmotiv în scrierile lui tema călătoriei eroului și primul pas spre maturizarea eroului îl reprezintă, fără excepție, aruncarea în necunoscut, pleci de acasă. Step one, cum ar zice englezul, de aici pornește aventura.

Maturizarea psihologică este precum călătoria eroului, ai de trecut probe, teste, ai de omorât „strigoi și balauri”, dar drumul se va așterne înaintea ta, vei primi resurse și ajutoare, care te vor însoți și ghida. Dacă, în schimb, vei dori să scurtcircuitezi procesul, te vei învârti debusolat într-un labirint, cu convingerea că ești blestemat, viața e nedreaptă și bineînțeles, nu ai noroc.

Când ești tânăr, până în 25 de ani, asumarea responsabilității pentru viața ta poate înseamnă să mergi la muncă sau facultate, să te implici în sarcini, să faci mișcare regulat, să ai o igienă a somnului, să ai grijă la alimentație, să te autoeduci, să se poată baza cei din jur pe tine, nu să stai până dimineața la Fifa sau Counter-Stike și să aștepți weekendul pentru două zile de party, din care să te recuperezi apoi următoarele cinci.

Ai auzit de sindromul Peter Pan? Este bărbatul (dar și femeia) care nu se maturizează, dar ascunde această lipsă de maturitate prin aroganță și evitarea de a lua decizii – eternul adolescent, precum Peter Pan. Da, e dificil să fii disciplinat, să amâni recompensa imediată, să-ți respecți angajamentele, dar amintește-ți, vei fi cap de familie, o femeie și cel puțin un copil vor trebui să se bazeze pe judecata ta, deciziile tale, onorabilitatea ta. Ești responsabil de ce devii încă de acum.

Prietene, viața ta e oglinda fidelă a interiorului tău. Mi-a luat sute de zile și lacrimi să înțeleg aceasta… și încă sunt la început.

Un alt lucru care conduce spre maturitate psihologică este asumarea responsabilității până la sânge pentru mizeria din viața ta. Am ajuns în situații aproape imposibile în viață, lucrul care m-a scos mereu la suprafață a fost că nu m-am uitat nici în stânga, nici în dreapta în căutare de vinovați, am știut că fiecare situație în care am stat a fost responsabilitatea mea totală. A-ți vedea contribuția în rău, durere, nefericire, atât produse ție, cât și altora, e crunt. E agonizant. Însă este atât de necesar să vezi realitatea dacă vrei să te maturizezi.

Un exercițiu pe care îl folosesc și eu este acela de a recunoaște adevărul radical despre ce se întâmplă cu mine: „Chiar dacă am făcut un lucru de care nu sunt mândră, îl regret, nu-mi place, chiar dacă am stricat o relație, am bârfit, am mințit, am jignit, am spus lucruri pe care le regret, eu le-am făcut, eu sunt responsabilă, eu o să-mi asum consecințele lor cu demnitate, fără a încerca să mă eschivez, să caut vinovați sau scuze”.

Maturitatea este disconfortul de a tolera consecințele propriilor acțiuni. Maturitatea este abilitatea de a tolera frustrarea că ai greșit, e nevoie să spui: „Asta am gândit, asta am făcut, a ieșit rău, sunt gata să repar prin x, y și z metode dezastrul făcut”. Maturitatea este abilitatea de a vedea realitatea așa cum este ea, aspră și imposibilă, uneori, nu cum îți dorești să fie sau crezi tu că va fi. Maturitatea este să iei decizii care îți vor frânge inima, dar îți vor proteja sufletul.

Aș vrea să știu rețeta maturizării, cred că un ingredient esențial l-am găsit, am vorbit despre el aici, se numește adevăr radical, onestitate și angajament pe drumul devenirii tale, preocupare pentru lumea ta interioară, spirit și intelect.

Miracolele sunt domeniul lui Dumnezeu, însă, pentru noi, oamenii, „miracolele”, (adică schimbarea), se întâmplă centimetru cu centimetru, pas cu pas, zi de zi. Prin atitudini mai bune, gânduri mai bune, obiceiuri mai sănătoase, prin a rosti adevărul, prin asumarea responsabilității radicale pentru viața ta, în primul rând.

Vecinii noștri chinezi au un proverb care spune așa: „Dacă există lumină în suflet, omul va fi frumos. Dacă există frumusețe în om, este armonie în casă. Dacă în casă este armonie, va fi ordine în țară. Dacă în țară este ordine, atunci va fi pace în lume”.