Bătălia la nivelul minții

Am înţeles din experienţele personale ce înseamnă bătălia la nivelul minții. Înseamnă lupta cu vinovăția și neiertarea de sine – învinovățirea, reproșul, regretele. Ne putem petrece viața ca într-un tunel întunecat, lipsiți de speranța în mai bine, blocați în trecut, cu senzația că lucrurile merg mai departe. Dar nu aceasta este calea, ci acceptarea durerii, pentru că ea ne expandează conștiința şi, astfel, nivelul de înțelegere asupra lumii şi a noastră, ca persoane, se adâncește. De aceea, în loc să căutăm fericirea, mai înţelept este să ne pregătim emoțio­nal pentru necazuri, căci sunt inevitabile.

Un psihoterapeut cognitiv și comportamental analizează erorile de gândire și îi arată persoanei care îi solicită ajutorul în ce măsură viața lui este afectată negativ (sau pozitiv) de propriile convingeri. Am scris, de-a lungul timpului, despre erorile de gândire și cum le putem corecta prin exercițiu conștient.

Psihoterapeutul analizează comportamentul celui în cauză, arătându-i dis­tincția dintre comportamentele funcționale și cele nefuncționale. Psihoterapeutul îi vorbeşte despre grija față de el, relaționarea sănătoasă, comportamente sustenabile pentru obiectivele de viață pe care le are, să facă alegeri cu partea sănătoasă din el, nu cu partea traumatică sau de supraviețuire. 

În munca mea, care presupune alinarea suferinței oamenilor, trăiesc o dilemă. Pe de o parte, observ funcția purificatoare a durerii, funcția de trezire, de schimbare a vieții și modurile bune în care aceasta ne crește empatia, rezilien­ța și sensul.

Ce se întâmplă de fapt când vorbești despre durere și îți dai voie să o simți? Când vorbești despre durere în terapie, aceasta își găsește o matcă de curgere în viața ta, astfel încât îi poți găsi cu mai multă ușurință un sens, găsești răspunsuri, găsești o direcție. Durerea expandează conștiința, iar nivelul tău de înțelegere asupra lumii se adâncește. Dacă durerea nu aduce schimbare, ea rămâne fără valoare intrapersonală.

Așa cum scrie Marcus Aurelius, ceea ce ne stă în cale devine calea.

Încerc să decodific în termeni simpli un proces care înseamnă și multe cu­noștințe, și formare continuă, și muncă de autocunoaștere, și măiestrie. 

Cultivarea tăriei emoţionale şi de caracter

În fiecare zi văd oameni care se luptă cu durerea, cu situații de viață mai mult sau mai puțin dificile, cu provocări mai mici sau mai mari. De aici am dedus că paradigma în care trăim este greșită.

Dacă aș întreba 100 de oameni ce își doresc de la viață, majoritatea mi-ar răspunde fără ezitare că-și doresc să fie fericiți. Însă, o abordare mai înțeleaptă este aceea în care nu căutăm fericirea, ci cultivăm tăria emoțională și de caracter pentru a ne pregăti de necazurile inevitabile. 

Pentru a crește copii rezilienți emoțional, paradigma trebuie schim­bată, în fapt, ar fi indicat să ne pregătim pentru durere, pierdere, eșec, dezamăgire – așteptăm fericirea, iar atunci când viața își urmează cursul firesc, presărată cu durere, suntem luați prin surprindere, așa cum am fost și eu de altfel.

Credem că nouă nu ni se poate întâmpla nimic rău, că familiile noastre sunt sub o cupolă de protecție divină. Întrebarea nu este dacă greul va veni peste tine – e doar o chestiune de timp până când se va întâmpla aceasta, ci când.

Oferă-ţi a doua șansă! 

Aș vrea să spun că cele mai importante lucruri despre oameni și viață le-am învățat din cărți, dar nu, cele mai importante lucruri de­spre oameni și viață le-am învățat din suferință. Nimic nu m-a smerit mai mult și nimic nu mi-a arătat cu atâta claritate care este locul meu într-un univers infinit. 

Drumul restaurării de sine cere blândețe, răbdare, compasiune și comportamente funcțio­nale faţă de propria persoană. Simplu spus, greu în practică, atunci când parcă îți vine să abandonezi totul, să te lași pradă inerției, gândurilor și trecutului.

Ce aș fi putut face diferit? Dă-mi voie să-ți spun că nimic nu ai fi putut face diferit. Post-factum mereu sunt lucruri pe care le-ai fi putut schimba, dar realitatea este că, în acel moment, ai făcut tot ceea ce a ținut de tine, atât cât ai putut atunci să faci. 

Iertarea de sine este lecția, e drept atât de grea, pe care dacă o înveți, poți ajunge la pacea sufletului. Iertarea poate ţi se pare un cuvânt greu, pentru care crezi că nu te simți pregătit. Acceptare poate fi o variantă mai bună.

Totuşi, oferă-ți a doua șansă, a zecea… De ce să ne iertăm? Pentru că iertarea aduce speranţă, pace interioară, restaurare, seninătate, emoții pozitive. Aceasta este calea. 

De ce să oprim avalanșa de re­proșuri? Pentru că nu există o viață perfectă, suntem supuși greșelii, imperfecțiunilor, slăbiciunilor și neputințelor omenești. Iar dacă vedem aceasta în noi, putem fi la rândul nostru îngăduitori cu alții. Putem înțelege mai bine contextele, putem fi buni și empatici. 

Voi crede întotdeauna în puterea fiecăruia de a-şi schimba viața, schimbând gândurile și acțiunile pe care le faci. Încet, încet, creierul învață noi trasee neuronale, noi modalități de răspuns, stimuli ame­nințători, neutri sau pozitivi. Schimbarea e posibilă.

Poate îți va lua zece ani să ajungi la concluziile acestea, nu contează, să­mânța a fost plantată, vei realiza, mai devreme sau mai târziu, că bătălia de la nivelul minții e cea mai grea de câștigat, dar și cea pe care o poți controla cel mai bine, spre deosebire de circumstanțele exterioare, asupra cărora nu ai nici un control. 

Nimeni nu este perfect

Ce este de făcut când o situaţie îţi provoacă durere? Ancorează-te în prezent, nu în trecut, nu în viitor. Care sunt lucrurile pe care vrei să le bifezi azi? Poate două-trei întâlniri, o ieșire la ziua cuiva, niște ches­tiuni administrative de rezolvat, curățenie în casă. Foarte bine, te ridici din suferinţă şi faci ceea ce ai de făcut, pentru că fiecare sarcină bifată îți crește sentimentul de eficacitate, ai încredere că poţi, te descurci, ești capabil. 

Alege măcar două activități care îți aduc bucurie – poate alergat, citit, pictat, scris poezii, gătit, fotografiat etc. – și practică-le de minimum trei ori pe săptămână. Nu uita că inima se vindecă.

Tindem spre perfec­țiune, dar nimeni nu este perfect. A coabita cu imperfec­țiunea, aceasta este marea provocare.

Nikos Kazantzakis spunea că, „dacă omul nu ajunge pe buza prăpastiei, pe spatele lui nu răsar aripi”. 

Fii conștient de faptul că în fiecare secundă poți pierde totul: oameni pe care-i iubești, sănătate, obiecte, casă, orice. De aceea, este important să ai o mentalitate de învingător, în sensul să aștepți ceea ce este mai bine, dar să te pregătești pentru ceea ce este mai rău.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.