*Ascultă articolul în lectura mea.
După boala cumplită a surorii mele mai mici, după pierderea tatălui meu, după ce trăisem alte pierderi semnificative, tot ce-mi doream era să pornesc într-o drumeție de lungă durată care să nu se termine vreodată: să merg întreaga zi, apoi epuizată, seara, să fac un duș și să cad într-un somn lung, fără vise, fără minutele dinaintea somnului în care să-mi pun întrebări sau să doară ceva. Așa am făcut o parte din Via Transilvanica.
După mulți de kilometrii parcurși pe jos, în mijlocul peisajelor superbe, serile arătau așa cum mi le imaginasem: ajungeam la o pensiune, făceam un duș și mă cuprindea oboseala combinată cu endorfinele drumului, care mă amorțeau în modul pe care îl căutam și pentru care am pornit la drum, de fapt și de drept. Este un cocktail hormonal care-ți dă dependență, dar… ascultăm și nu judecăm, ok?
Totuși, drumul sălbatic îți oferă o claritate care îți este greu accesibilă în traiul cotidian, astfel, singurul gând de care nu reușeam să scap la finalul zilelor era acesta: „Te minți pe tine, trăiești o minciună”.
Nu doresc să spun care era contextul vieții mele atunci (dar plănuiesc să scriu o carte la pensionare, pe terasa mea cu vedere la pădure și labradorul lângă mine, peste 35 de ani, ca să fiu mai exactă!), însă calea mi-a pus în față o realitate pe care în ritmul de la Cluj îmi era ușor să o ascund. Acel adevăr a săpat în mine mult după ce m-am întors acasă și m-a condus, treptat, spre trezirea sufletului.
Recent, eram într-o țară din Africa, continentul leagǎnului omenirii, cum îl numea profesorul de istorie, într-o scurtă expediție în Munții Atlas.
Am ajuns într-un sat berber, epuizată după o zi plină de peisaje ireale și noutate, așteptam ca endorfinele să-și înceapă dansul de lele nebun, cunoscut și binefăcător prin corpul meu, de data asta într-un cort dintr-un sat rupt de civilizație.
Acele senzații și acele momente când nu te gândești la nimic, nu plănuiești nimic, nu aștepți nimic, doar te contopești cu clipa prezentă… când infamul și nesuferitul gând: „Te minți pe tine, trăiești o minciună” a ajuns la mine.
„Stop, te rog, stop”, știu cu ce vine la pachet acest adevăr, știu că este o propoziție a sufletului care răscolește unghere tainice și aduce schimbări pe care chiar nu le doresc acum. Uneori simt adevărul ca o lamǎ ascuțitǎ în stomac, de cele mai multe ori nu-mi place deloc lucrarea pe care acesta o înfăptuiește în mine.
„Nu poți lipi ouăle care s-au spart”, spune românul, o dată ce o acțiune s-a întâmplat este ireversibilă. O dată ce ai văzut ceva, nu poți pretinde că nu ai văzut.
Fiecare avem adevăruri pe care este necesar să le găsim – și care ne aduc eliberare, libertate, cunoaștere, sensul după care tânjim, cel puțin în acel sezon al existenței.
Unul dintre adevărurile care a ajuns la mine a fost acela că vindecare își face drum spre tine când îți vezi contribuția la rǎul din jurul tǎu, la negativitatea din relațiile tale, la conflictele, luptele de putere, minciuna, invidia, ipocrizia, bârfa, trădarea – aspecte pe care le-ai perpetuat și amplificat, nu pentru cǎ eşti un om rǎu, ci pentru cǎ partea de Umbrǎ, inconștientǎ, îşi cere tributul din fiecare dintre noi.
Sarcina noastră este să scoatem la suprafață nevǎzutul, tiparele timpurii emoționale și relaționale pe care le perpetuăm.
Rolul nostru este să facem inconștientul conştient, astfel, din acest spațiu, putem construi alternative de rǎspuns emoționale și comportamentale.
În apărarea noastră, spun și eu, precum Elizabeth Gilbert, în cartea „Până când râul cel mare ne va despărți”, următoarele propoziții: „La urma urmei, ne tragem toți din același neam nenorocit: suntem, cu toții, descendență dintr-un imens și complicat arbore genealogic de dependență și complici; narcisiști și victime; oameni care suferă de dezechilibre emoționale și cei din preajma lor; oameni obișnuiți prinși în captivitatea purtării de grijă; abuzatori și apologeții acestora; manipulatori și martiri; creatori și păstrători de secrete; oameni care-și iau viața și cei care-i plâng”.
Acestea fiind spuse, afirm, cu speranță: „Ajutǎ-ne, Doamne, cǎ lungǎ mai e calea”.
Alina
