Originile emoționale ale comportamentelor deranjante la copii

Atunci când părinții se confruntă cu probleme de comportament la copii, le este dificil să găsească originile acestora, care sunt clasificate în cauze: genetice, neonatale (din timpul nașterii) și de mediu. Ca părinte, a învăța să educi un copil, ghidându-te după principii desprinse din modul în care este acesta alcătuit sub aspect psihologic și emoțional, este o investiție în dezvoltarea armonioasă a copilului.

Cauzele genetice se referă la anomaliile care afectează dezvoltarea independent de mediu: retardul mintal, Sindromul Down, Sindromul Turner, Maladia Duchenne, Tulburarea Tay-Sachs și alte câteva condiții determinate genetic. Din fericire, aceste maladii sunt rare, iar o pondere mică dintre boli are o dominantă genetică foarte mare.

Cauzele neonatale sunt condițiile medicale care intervin la naștere (naștere prematură, sindromul de detresă respiratorie, convulsii, travaliu prelungit etc.), factori antepartum, care există la mamă din timpul sarcinii (diabet zaharat, alergii, toxemie gravidică etc.) și pot afecta într-o măsură mai mică sau mai mare parcursul dezvoltării: limbajul, atenția, concentrarea, motricitatea fină și grosieră, înțele­ge­rea limbajului, viteza de reacție.

Cauzele din mediu se referă la modul în care sunt crescuți copiii: mediul familial, educația care le este oferită, sistemul de reguli, rutinele și atmosfera familială în care aceștia se dezvoltă. Cu excepția situațiilor în care afecțiunile genetice sau neonatale sunt grave, mediul în care creștem își pune amprenta asupra noastră într-un mod decisiv.

De aceea, ca părinte, a învăța să educi un copil, ghidându-te după principii care sunt desprinse din modul în care acesta este alcătuit sub aspect psihologic și emoțional, este o investiție în dezvoltarea armonioasă a copilului pentru a deveni un adult sănătos emoțional și relațional.

Colaborare și cooperare cu cel mic 

Educația din perioada vechiului regim politic, comunist, a fost bazată pe recompensă și pedeapsă, pe câteva condiționări care formează reguli generale de comportament și conduită. Nu condamn acest mod de educație, întrucât și el a avut beneficii și s-a pretat felului în care arăta lumea atunci, una bazată pe pedeapsă, cu reguli stricte, nenegociabile, în care nu individul era important, ci sistemul.

Această  modalitate de a crește copiii a condus la formarea unor adulți corecți, dar temători atunci când vine vorba de a încerca noi lucruri și a explora diverse posibilități, cu motivație pentru învățare și devenire predominant externă.

Frederic Skinner a elaborat teoria asupra învățării prin condițio­narea clasică și operantă. Ideea din spatele acestei teorii a fost studiată prin diverse experimente în laborator și pe animale. Condiționarea clasică funcționează pe asocierea unui stimul neutru cu un stimul necondiționat, până când stimulul neutru este capabil să manifeste un răspuns anterior necondiționat, numit acum răspuns condiționat.

De exemplu, dacă de fiecare dată când tu îți faci temele (stimul necondiționat) eu te recompensez cu o acadea (stimul condiționat) și repet acest ciclu de multe ori, tu vei ajunge să îți faci temele și fără acadea (răspuns condiționat).

Spre deosebire de vechiul regim, care urmărea formarea de adulți obedienți, în vremurile actuale se urmărește mai degrabă colaborarea, cooperarea cu copilul și formarea unui adult capabil să-și exprime liber punctul de vedere și opțiunea.

Nevoile psihologice de bază ale copiilor au fost descrise de Edward Deci și Richard Ryan, doi dintre cei mai cunoscuți cercetători ai psihologiei și motivației umane.

Aceș­tia au explicat „Teoria autoactualizării”, care pornește de la premisa că oamenii sunt conduși în demersurile lor de dorința de creștere și dezvoltare, iar trei nevoi psihologice de bază ale oamenilor și care se manifestă cu precădere încă din copilărie sunt: nevoia de conectare, de competență și de autonomie.

Dacă aceste trei nevoi sunt satisfăcute, copilul este împlinit, se dezvoltă ca o persoană sănătoasă emoțional și este cooperant în sarcinile pe care le are acasă, dar și la grădiniță sau școală.

Trei nevoi psihologice esențiale

Nevoia de conectare a copilului se exprimă prin dorința acestuia de a fi văzut, valorizat, acceptat în fiecare moment al vieții lui, independent de comportament.

Deseori, comportamentele problematice sunt doar expresia nevoii de a fi băgat în seamă. Părinții sunt prea prinși în dramele lor de zi cu zi, ocupați cu logistica vieții, și atunci copilul știe că primește aten­ție când comportamentul lui este negativ, disruptiv, agresiv, deranjant. Practic, în spatele comportamentului se află doar strigătul pentru a fi văzut, mângâiat, ascultat, un strigăt pentru conectare.

Nu spunem copilului că este rău, neascultător, obraznic, pentru că nu etichetăm persoana în ansamblu, ci vorbim despre comportamen­tul pe care acesta l-a avut la un moment dat.

Nevoia de competență a copilului se manifestă prin adresarea de întrebări încă de la cele mai fragede vârste, curiozitate, explorare și dorința de nou (atunci când îi spunem să nu atingă, să nu încerce, dar acesta parcă este atras exact de acele experiențe). De ce? Pentru că vrea să exploreze, să cunoască lumea în modul propriu, să tragă concluzii: „Eu știu, eu pot, eu încerc” sunt cuvinte pe care le auzim deseori în etapele de dezvoltare a copilului.

Încearcă pe cât posibil să oferi copilului alternative în limite, să propui două variante și să îl lași pe acesta să aleagă cea mai bună opțiune pentru el. A-i limita accesul copilului la explorarea spațiului în care trăiește, a crește într-un mediu lipsit de stimulare, fără posibilitatea de alegere, pe lângă conse­cin­țele comportamentale, amintesc și conse­cințele emoționale: o stimă de sine scăzută, dificultatea de a face alegeri, nesiguranță, teamă.

Nevoia de autonomie se exprimă prin dorința acestuia de a lua decizii, a face alegeri, în limitele vârstei lui și, desigur, cu măsurile de siguranță care se impun. A respecta și facilita această nevoie ne garantează cheia cooperării cu copilul.

Hiperprotecția, faptul că nu-i oferim copilului opțiuni, nu-i respectăm punctul de vedere, nu suntem interesați de modul în care acesta se simte sau ce vrea duc fie la formarea unui copil excesiv de obedient, fără inițiativă, cu dificultăți când vine vorba să ia decizii, fie la formarea unui copil răzvrătit, care luptă cu regulile și nu se supune lor.

Consider că oricărui părinte care își iubește copilul, îl respectă și dorește o dezvoltare armonioasă a acestuia îi vine în mod natural să răspundă acestor trei nevoi psihologice esențiale ale copilului.

Ce înseamnă a-ți respecta copilul? A respecta copilul înseamnă a-l privi ca pe o ființă umană cu nevoi, emoții, dorințe proprii, cu o personalitate în formare și un caracter în dezvoltare, toate acestea modelate de interacțiunea cu pă­rinții, cele mai importante figuri de atașament din viața lui.

Copilul nu este extensia părintelui, nu are vreo datorie față de el, nu a dorit sau cerut să vină pe lume pentru a complica în vreun fel viața părintelui. Să respecți copilul înseamnă să-ți pese de el și dezvoltarea lui armonioasă, iar aceasta presupune o investiție de timp, energie și resurse în propria formare și apoi în educația ca părinte. Niciodată nu este prea târziu să înveți, de aceea te provoc ca începând de astăzi să ții cont de cele trei nevoi psihologice esențiale ale copilului tău.

*Articol publicat și în Ziarul Lumina.