Ziua în care m-am întâlnit cu mine

tu m-ai învățat să iubesc.

de fapt, m-ai învățat să mă iubesc,

în primul rând.

a fost o muncă cu normă întreagă, continuă, infinită.

nu te-a speriat nimic din mine,

respingerile, refuzul, lacrimile, nihilismul.

m-ai privit și m-ai văzut minunată.

pe mine? rățușca cea urâtă, cea care s-ar pune pe modul invizibil zilnic.

da, pe mine.

ai fost cu mine în Hadesul interior și m-ai acceptat.

alungând coșmarul că nu aș putea fi iubită pentru ce sunt,

trecut, prezent, trecut.

ai luat-o cu răbdare de mână pe fetița speriată, captivă într-un trup de femeie,

încurajând-o să se accepte,

again and again.

alteori ai tăcut.

sau ai plâns cu ea,

sau ați fi vrut să vă puneți pe malul unui râu și să muriți acolo,

să vă uniți cu natura ca să renașteți.

mi-ai spus că sunt completă.

eu completă? nu, eu sunt peticită, ciopârțită și neglijată.

dar am văzut în ochii tăi toată dragostea și timid am prins curaj.

în final, ai atins punctul nevralgic.

mi-ai spus că merit să fiu fericită.

fericită și iubită.

cine, eu fericită?

da, tu domnișoară.

eu sunt o matrioşkă infinită de dureri care se conțin una pe alta.

cine, eu iubită?

da, deja ești mai mult decât poți cuprinde.

nu ai renunțat.

în sâmbăta în care stăteam pe pat, citeam În punctul lui rebbe G și ascultam mașinile cum curg pe asfalt,

s-a făcut lumină în capul meu și ți-am strigat că merit,

cu ochii în lacrimi, ți-am spus că e prima dată când cred asta cu inima,

nu impus, nu mental, nu artificial sau superficial.

revăd și acum scena.

am concluzionat că dragostea înseamnă să te arunci în gol,

cu inima plină.