Ultima carte a lui Narine Abgarian, „Viața este mai dreaptă decât moartea”, ne poartă în Armenia, în satul de la graniță, Berd, unde fiecare gospodărie este afectată de războiul dintre Armenia și Azerbaidjan, însă, în ciuda morții și a diformităților de tot felul, în ciuda durerii și a suferinței, ca un fir roșu, atotprezent, autoarea ilustrează cu talent clipe de duioșie, tandrețe, crâmpeie de iubire și vitalitate, care arată cum viața câștigă, în ciuda morții.
Ne gândim mai mult la pierderile noastre decât de obicei, datorită faptului că e o perioadă a anului în care ne gândim la oamenii iubiți pe care i-am pierdut.
Când merg la tata la mormânt ud florile, le arunc pe cele vechi, cumpăr alte flori, aprind lumânări și deși mi se par cele mai tâmpite gesturi, pentru că în realitate îmi vine să urlu de dor după tata, nu să mă intereseze florile ce au nevoie de apă sau sunt uscate, totuși fac gesturile acestea ca niște automatisme dincolo de mine, precum locuitorii din Berd, ce se trezeau dimineața, măturau curtea, hrăneau animalele și își trăiau viața conform ciclicității anotimpurilor: arat, semănat, secerat, recoltat, conservat, deși sufletul lor era profund măcinat de nedreptățile pierderilor pe care le-au trăit.
Omenirea a trecut de-a lungul timpului prin multe experiențe aversive, traumatice, la limita (auto)distrugerii, însă faptul că suntem aici, este cea mai clară dovadă că viața este mai tare decât moartea.
Sunt pro viață din toate celulele mele, chiar dacă uneori supraviețuirea nu este cel mai minunat lucru pe care-l trăiești. Aparent faci gesturi normale, te trezești dimineața și-ți continui viața ca și cum realitatea ar fi cel mai normal lucru, când de fapt nimic nu mai este la fel, ce ai pierdut nu mai poate fi adus înapoi.
Acesta era unul dintre gândurile care mă frământau când după ce l-am pierdut pe tata, după câteva zile m-am întors la viața mea de la Cluj și mă gândeam: „Și ce se întâmplă acum, îmi reiau viața de unde am lăsat-o, ca și cum ar fi totul la fel, când de fapt sufletul mi-e zdrobit și existența mi-e zdruncinată din temelii, dar eu mă trezesc, fac duș, muncesc, plătesc facturi și merg să alerg, ca și cum ar mai avea rost ceva?”
Da, faci aceasta ca un automatism pe care creierul tău începe să-l ruleze, ca un program de supraviețuire înscris în celulele tale, l-ai preluat probabil de la protostrămoșii tăi și funcționează independent de tine.
După luni de zile, aș zice după ani de zile, desfaci experiența și începi treptat să o integrezi și realizezi că sufletul tău s-a schimbat o dată cu pierderea semnificativă, sufletul tău nu-și mai găsește locul în contexte, relații sau locuri cu care se identifica până mai ieri.
Când un părinte intră în pământ, răsar cu putere și forță semințele pe care le-a plantat în copiii lui.
„Ai răbdare, tot ce ai sădit va da roade” i-aș spune unui părinte ce-și face griji pentru copilul lui, „după ce tu nu vei mai fi, tot ce ai sădit în el, va crește cu o rapiditate fantastică. Nu te îngrijora de parcursul lui, fă-ți griji pentru ce investești în el, ce pui în inimioara și căpșorul lui. Ce semeni, aceea culegi, legile universului își urmează cursul fără acordul meu sau al tău”.
Suntem oameni între cer și pământ și este un privilegiu că avem momente de supraviețuire și clipe de dezvoltare, cu toate bucuriile și provocările vieții de om.
Așa, ca să nu ne plictisim vreodată de viața pe pământ. 🙂