Ştiu că ar fi trebuit ca în acest articol să abordez un subiect de psihologie, doar că scrisul a fost mereu aliniat cu mișcările inimii mele, aşa că nu pot trece mai departe fără a marca prin scris un moment intens pentru mine și familie, moartea tatălui meu, care ne-a adus în prim plan lucrurile pe care el le-a așezat în mine și în frații mei, aspecte care l-au făcut și îl fac unic, între toate familile pe care le cunosc, toți părinții și copiii, toate dinamicile relaționale cu care am intrat în contact.
Doresc să precizez că nu este un text post-mortem sau unul în care am pus cuvinte pe care tatăl meu nu le-a auzit din partea mea. Împrumutând cuvintele lui Marin Preda, tata a fost cel mai iubit dintre pământeni, a fost părinte perfect pentru mine, l-am iubit și prețuit enorm. Întreaga noastră relație a fost marcată de iubire și acceptare necondiționată.
Toată dragostea mea declarată față de tata a știut-o, ne-am exprimat-o reciproc, el a știut că noi l-am iubit mult, iar moartea lui nu schimbă aceasta, dimpotrivă, accentuează și pune în lumină tot ce el a sădit în mine, în noi.
Nu am întâlnit vreodată copii care să vorbească cu atâta iubire despre tatăl lor, așa cum vorbim noi, eu şi fraţii mei, despre el. Nu am întâlnit un părinte care să-și iubească atât de mult copiii și să-și investească fără rezerve toată viața în ei. Dacă ar fi să mă nasc de un miliard de ori, tot pe tata l-aș alege să-mi fie părinte.
Mi-am dat seama că moartea nu diminuează iubirea, ci o accentuează, iubirea poate exista și dincolo de moarte, iar această trecere dură evidențiază cât de mult a însemnat tata pentru mine.
Acum vedem limpede tot ce a făcut el pentru noi, ne uităm în casă, în curte și prețuim totul, fiecare discuție pe care o avem este marcată de expresiile tatălui, cuvintele lui de duh, glumele lui de substanță.
Să scriu despre tata e cel mai natural lucru pe care îl pot face, pentru că el mă încuraja să scriu, mă întreba mereu dacă mai scriu pentru ziar și ce subiecte abordez. Când aveam 19 ani și mi-am deschis blogul în care scriam într-un mod neconvențional despre subiecte sensibile și am fost șocată de valul de indignare pe care l-am stârnit, tata mă punea să-i citesc articolele, îmi oferea sugestii și mă încuraja să-mi păstrez stilul de scris, să fiu autentică, originală în ideile pe care le expun.
Tata a fost cel mai special om, familist, cu o inimă plină de bunătate, care ne-a iubit fără măsură și a investit în noi cu bucurie și iubire. A reprezentat îmbinarea perfectă de căldură și fermitate.
Mereu i-am spus, după ce am crescut, am studiat psihologia, parentingul, am început să lucrez cu familii: „Tata, cum ai reușit să fii un părinte așa de bun, fără să citești cărți de parenting sau să participi la cursuri consacrate creșterii copiilor?”
Răspunsul l-am găsit treptat, e și ceva înnăscut, dedicarea față de familie și copii, dar sunt și o serie de trăsături caracteriale și comportamentale care pot fi educate.
O fotografie, o amintire nepreţuită
Fiecare poate am încercat să învățăm să cântăm la un instrument, să facem un sport, să citim cel puțin o carte pe săptămână, în cazul meu, toate acestea s-au adăugat la investiția de timp a tatălui meu în familie.
Am pierdut șirul serilor și zilelor în care tata stătea ore întregi cu mine şi fraţii mei la povești și discuta despre toate subiectele din lume, istorie, religie, viață, iubire. A fost un povestitor înnăscut, copii fiind, nu ne plictiseam în nici o seară de poveștile lui din copilărie, armată etc. Am pornit în viață cu certitudinea că știu de unde să apuc viața și aceasta datorită învățăturilor de încurajare pe care le-am primit de la tata. Mereu prezenta existența ca pe ceva frumos și demn de a fi trăit, dar cu multă înțelepciune și atenție.
A iubit natura, a plantat sute de pomi, a crescut animale, a fost apicultor pasionat, ne-a iubit fără măsură pe noi, L-a iubit pe Dumnezeu.
Le-am spus prietenilor mei să facă cât de multe poze pot cu părinții lor, să imortalizeze fiecare amintire. Zile întregi ne-am uitat în familie la toate momentele pe care le-am surprins cu tata, toate ieșirile sau diminețile în care povesteam, luam masa împreună, vorbeam banalități sau lucruri profunde. Pozele și amintirile îți rămân după ce persoana iubită nu mai este lângă tine.
În urmă cu ceva timp, am decis în familie că de zilele noastre de naștere nu ne mai facem cadouri, ci ieșim cu toții pentru a crea amintiri împreună. Acum prețuim fiecare poză cu tata din orice loc, avem sute, dacă nu mii de poze împreună, filmulețe, desene pe care tata le-a făcut. Sunt cele mai prețioase lucruri pentru noi și sper eu, într-o măsură mai mică sau mai mare, să ne aline dorul sfâșietor după el.
Dacă oamenii pe care îi iubești sunt lângă tine, viața te lasă să trăiești unul dintre momentele ei de grație, conștientizează-l, prețuiește-l. Ce oferi nu e risipit niciodată. Observ oameni care regretă că au iubit, investit, oferit, iar eu vin și îți spun că poți regreta ura, răutatea, indiferența, ocaziile risipite, dar nu iubirea.
Iubirea e nobilă, e singura emoție care nu are sens să o regreți. În orice timp trăiești iubirea și prezența celor iubiți ești norocos. Iubirea este sentimentul de grație pe care viața ți-l oferă, precum o simfonie în care fiecare notă e acordată perfect și se aude un sunet înălțător.
Îmbrăţişare şi mulţumire
Le-am mai spus prietenilor să meargă acasă și să-și îmbrățișeze părinții, să le spună cât de mult înseamnă pentru ei, să îi aprecieze, să exprime faptic ce simt. Probabil nu sunt oameni perfecți, dar în fiecare moment au făcut tot ce au știut pentru tine, aceasta dacă nu vorbim de părinți aflați în diverse condiții clinice.
Sunt nespus de recunoscătoare că în zilele pe care tata le-a petrecut la terapie intensivă i-am mulțumit încă o dată pentru tot ce a făcut pentru noi, i-am spus că îl iubim și apreciem, noi, copiii lui, nu am rămas cu nici un resentiment în urmă.
Ar fi eronat dacă s-ar transmite mesajul că relația părinte-fiică a fost perfectă, nu a fost, ne-am și contrazis, probabil sunt și subiecte asupra cărora nu am fi căzut niciodată de acord, am avut și momente de supărare sau tensiune, dar dincolo de orice, iubirea exprimată prin gesturi, cuvinte și fapte a fost constanta vieții noastre.
Elizabeth Kubler-Ross scria: „Realitatea este că te vei întrista pentru totdeauna. Nu vei trece peste pierderea cuiva drag, ci vei învăța să trăiești cu ea. Te vei vindeca și te vei reconstrui în jurul pierderii suferite. Vei fi din nou întreg, dar nu vei fi niciodată la fel. Nici nu ar trebui să fii la fel și nici nu ai putea”.
În urmă cu aproape 6 ani, i-am scris tatălui meu aceste rânduri: Mai știi, tata, când eu ți-am spus că în copilărie nu puteam să cred că Dumnezeu e mai bun ca tine?
Iar tu ai început să plângi, m-ai luat în brațe și m-ai pupat pe frunte.
Mai știi?, sigur că știi, tu știi tot, fără să spun un cuvânt.
Știi de-s veselă sau tristă, plânsă sau fericită.
Mi-ai spus că mă iubești orice aș fi, orice aș face, iar eu am avut curajul să-mi deschid aripile.
La 12 ani ți-am spus că eu nu pot să cred într-un Dumnezeu pe care nu Îl văd, mi-ai spus că e normal să-mi pun întrebări, să caut răspunsuri, să nu accept totul de-a gata.
Am avut atunci certitudinea și liniștea că lumea întreagă stă deschisă ca o carte în fața mea, așteptându-mă să o explorez și să o descopăr.
Mulțumesc!
*Poza din articol este din 10 iunie, 2022, pe malul lacului unde ne plimbam cu tata.
*Articol publicat și în Ziarul Lumina.