„Iubind – ne-ncredințăm că suntem. Când iubim, oricât de-adâncă noapte-ar fi, suntem în zi”. Psalm, Lucian Blaga

În primul rând, și în toate rândurile de viață pe care le-am scris până la 30 de ani, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru iubirea și protecția pe care le-am simțit permanent de-a lungul existenței. Fiecare lucru bun din mine, fiecare intenție și comportament nobil își are, indiscutabil, originea în sursa Binelui Suprem, Dumnezeu. 

Adulții din jurul tău şi societatea se așteaptă ca la 30 de ani să fii femeie așezată la casa ta, la familia ta, la masa ta, cu un copil sau doi, de preferat. 

Astăzi am împlinit 30 de ani și încă nu am bifat cǎsuțele sociale standard: căsătorie, copii, casă și concediu la all inclusive. 🙂

Cu onestitate afirm: ce bine că este așa! 

Ce bine că, în primul rând, am avut scopuri legate de cunoaștere și înțelegere a lumii în care trăiesc! 

(Sunt o familistă convinsă, prin urmare nu doresc să transmit mesajul că a te căsători foarte tânără nu este compatibil cu a fi pasionată de cunoaștere și a-ți construi o carieră, din contră, căsnicia este un motor al maturizării reciproce și acest fapt este minunat, însă parcursul meu a fost diferit.) 

Ce bine că, în urmă cu unsprezece ani, am sfidat regulile mediului în care am crescut și am pornit, mânată de nevoia abisală a psihicului de întregire, pe cărările deslușirii copilăriei, adolescenței, maturității, pe poteci crepusculare bătătorite sau neexplorate ale psihicului. 

Uneori cu voce fermă, alteori cu voce tremurândă, mă felicit pentru curajul de a-mi urma calea, de a-mi asuma destule riscuri și de a face cam tot ce sufletul meu a simțit și dorit, uneori plină de curaj, alteori plină de inconștiență. Realitatea este că de cele mai multe ori am dat dovadă de curaj și inconștiență din plin. 

La fel cum viața biologică are cicluri de creștere și numeroase tranziții, la fel psihicul este format din cicluri de dezvoltare pe care, dacă nu le finalizezi, nu poți merge mai departe, rămâi blocat într-un labirint de tipare pǎguboase, blamare a ta și a celorlalți. 

Prin maturizare înțeleg conștiință de sine dezvoltată, echilibru emoțional, asumarea radicală a responsabilității, autonomie emoțională și financiară, ghidarea după valori cardinale, relații funcționale, identitate asumată, aceste procese complexe iau timp și este necesar un cumul de factori favorabili ca ele să se producă. 

Criza vârstei mijlocii se instalează pentru că nu ne-am finalizat etapele maturizării psihologice până la 30 de ani și nu avem „achiziții” vitale pe plan emoțional, relațional, spiritual, iar după vârsta de 40 de ani, renumită pentru criza vârstei mijlocii, tradusă prin senzația că existența se destramă precum o țesătură cusută prost, este pentru că nu ai bifat „achizițiile” corespunzătoare ciclurilor de maturizare anterioară. Prin urmare nu poți merge mai departe, te afli într-un spațiu regresiv și ai nevoie de suport pentru a bifa „competențele” pe care era necesar să le ai până acum.

Am împlinit 30 de ani și aproape nimic din călătoria pe care am avut-o în minte la majorat nu se potrivește cu parcursul vieții de până acum, totul a fost mai interesant, mai frumos, mai provocator și mai dificil decât aș fi putut intui atunci, harta nu e teritoriul, iar scenariul din capul nostru rareori corespunde cu realitatea de pe teren. 

Cât m-am luptat cu perfecționismul până am înțeles că este necesar să mă abandonez în fluxul vieții, nu să încerc să controlez totul – un demers sortit eșecului din fașă. 

La 30 de ani spun, precum Seneca, „tot ce am mai de preț este cu mine”. 

Cea mai mare împlinire până la 30 de ani este că mă simt completă ca om și femeie, cu ciclurile de dezvoltare finalizate până în această etapă: nu m-am dat în spate din fața disconfortului, disciplinei, perseverenței şi învățării, mi-am permis să greșesc, să-mi pun întrebări grele, nu mi-e teamă să mă exprim, să contribui profesional, să fiu fermă cu limitele personale, știu cine sunt, ce pot, ce nevoi am, știu ce nu pot și ce defecte am. Îmbrățișez și onorez toate versiunile mele de-a lungul dezvoltării, ca altele mai în acord cu sufletul meu să ia ființare. 

La 30 de ani am senzația că „mi-am făcut bine treaba” până aici, atât cât am știut și putut.

Vârsta de 30 de ani o simt ca pe o așezare în energia femeii adulte, femeia care se cunoaște, dar mai are încă multe de descoperit despre ea. Sufletul este feminin, deci călătoria spre suflet te conduce în centrul feminității, care vorbește prin emoție, artă, frumusețe și creație. 

La 30 de ani mă simt împlinită, cu o bază sufletească sănătoasă pe care pot construi în continuare, simt în forul interior un spațiu al plenitudinii și al resurselor. 

Ce-mi doresc la 30 de ani? 

Îmi doresc ca toate zilele mele să fie în slujba binelui și nemijlocit în slujba lui Dumnezeu. Vocea nu-mi tremură, mintea nu ezitǎ şi sufletul nu stă indiferent când este necesar să se punǎ în slujba vieții fizice, emoționale sau spirituale. 

Nu mă interesează laudele, nu caut să fiu dezirabilă social, ci afirm cu transparență cǎ cea mai adâncă dorință personală este să urmez calea sufletului, orice ar presupune aceasta, oricât m-ar costa.

Am și dorințe mundane, le precizez, altfel voi începe să levitez vorbind atât de mult despre suflet. 

Îmi doresc o poveste de iubire, cu toate câte le are iubirea, să călătorim, să avem copii, să fim o familie cu valori creștine.

Îmi doresc o casă la marginea sau în afara orașului, cu terasă spre pădure, cu pistă de alergare în apropiere, un Labrador și un Golden Retriever (poate și un Beagle sau Saint-Bernard), cu o grădină în spatele casei. 

Îmi doresc să-mi fac profesia cu echilibru, cu mintea deschisă şi limpede, probabil și un doctorat. 

Îmi doresc să fac parte dintr-o comunitate religioasă vie, cu adevăr teologic (cât mai) pur și implicare relevantă în societate.

Îmi doresc ca familia mea să rămână unită și sănătoasă cât mai mult timp, să fim feriți de tragedii majore, să cinstim prin modul de viață memoria tatălui nostru drag. 

Îmi doresc să scriu despre suflet, experiențe și „iubirea nebunǎ a lui Dumnezeu”, ca sǎ-l citesc pe Paul Evdokimov. 

Îmi doresc ca harul lui Dumnezeu să compenseze lipsurile din caracterul și personalitatea mea, punctele oarbe și pornirile inimii pârdalnice din pieptu-mi, până la sfârșitul zilelor mele. 

Mulțumesc divinității și vieții pentru căile dureroase și împlinitoare ale maturizării pe care m-a condus până acum. 

Despre vârsta de 29 de ani am scris aici – Drumul către mama mi-a întregit sufletul. 

Despre vârsta de 28 de ani am scris aici – Cea mai importantă lecție pe care am învățat-o până la 28 de ani.