Astăzi împlinesc 29 de ani și doresc să vorbesc despre cea mai lungă călătorie din viața mea: drumul către mama. A fost un drum pe care nu picioarele, nu ochii, nu mintea, ci sufletul meu l-a parcurs.
Unul dintre darurile pe care plecare lui tata de pe pământ mi le-a lăsat a fost întoarcerea către mama: a apărut dorul adânc de mamă, dorința de a fi iubită, acceptată și văzută de ea. Așa mi-am dat seama că în spatele oricărei experiențe dureroase se camuflează primirea și acceptarea iubirii, această bază a lumii.
A fost necesar să trec prin văi adânci și întunecate, să mă întorc înspre cele mai întunecate cotloane ale psihicului și să le privesc, chiar dacă simțeam că mă prăbușesc sub greutatea lor… dar, într-o zi de primăvară, am văzut capătul acestui tunel și am trăit ce înseamnă o (re)naștere psihologică.
Anul viitor mama împlinește 60 de ani, iar eu 30 de ani și mi-am dat seama că sunt jumătatea mamei mele, la propriu și la figurat. Mai mult, mama m-a născut la 30 de ani, cu alte cuvinte, o să am exact jumătate din vârsta mamei, vârsta la care ea m-a născut. Mi-a părut un cerc care se închide perfect.
Mi-am propus să o cunosc pe mama dincolo de rolul de mamă, să o cunosc ca femeie.
Nu știu multe lucruri despre viața mamei înainte de a mă avea pe mine, așa că i-am pus întrebări despre visele, speranțele, prieteniile, pasiunile ei, cum a fost să mă aibă ca fiică, ce schimbări au fost în viața ei, ce greutăți a întâmpinat în relația cu mine.
Când voi avea o fiică, ea mă va cunoaște doar în rolul de mamă, fără să știe că eu am avut o viață plină de explorare și culoare până la ea. Enorm de mult îmi doresc când fiica mea este tânără femeie să-i povestesc despre mine înainte de ea, ca de la femeie la femeie.
O să-i spun: „Domnișoară, te aștept la cafea să vorbim despre vremurile când mama ta era tânără speranță”. 😀
A fost un drum anevoios până să ajung la disponibilitatea sufletului de a mă apropia de mama, deși iubirea față de ea a fost mereu prezentă, vie, palpabilă și tânjeam ca relația să fie bună, acel punct se îndepărta, precum fata Morgana.
Împrumutând titlul cărții scrise de Horia-Roman Patapievici, „Anii urii”, cred că mi-am trăit „anii urii” ca într-o mlaștină din care nu puteam să scap, ca în nisipuri mișcătoare mai puternice decât mine, „anii urii” au fost ani ai greutăților morale, ani cu zbateri precoce și paradoxuri dureroase.
Bine cu mama înseamnă bine cu tine și esența-ți feminină. Îmi amintesc de anii când a fi acasă era o provocare, acum cred că mama s-a săturat de câte ori i-am spus că acasă e cel mai bine de pe pământ, că nu m-am simțit vreodată atât de bine și relaxată ca acum.
Sufletul meu a făcut acest drum înspre mama, ca un travaliu lung, însă nu am cunoscut un om mai dedicat vindecării interioare și înțelegerii naturii umane decât mine, am fost într-o continuă căutare de răspunsuri și soluții, indiferent de costuri.
Noi, copiii, suntem înfierați pe viață de modul în care am fost crescuți și iubiți de mamele noastre, stilul de atașament, viitoarele relații și mulți alți factori psihologici au legătură directă cu mama.
Am descoperit legătura intimă dintre mamă și puiul ei, dacă mama se simte rău, cerul nu mai e albastru și ziua nu mai e bună, dacă mama e nefericită, simt cum toată greutatea lumii apasă pe umerii mei și nu-mi găsesc liniștea până nu știu că e bine. Adulți fiind, nu ne săturăm de confirmări ale iubirii mamei, niciodată nu suntem prea mari pentru a le căuta, dori și aștepta.
Relația cu mama este pentru mine un exemplu al restaurării din cenușă, oricât de mult timp a trecut și emoții negative, reproșuri sau tăceri s-au adunat în contul interacțiunii dintre noi.
Esența răscumpărării este ca experiența aversivă să o transformi în ceva valoros pentru tine, să nu rămâi blocat în neputință sau mai rău, victimizarea și blamarea celuilalt.
Esența răscumpărării este ca răul să se transforme în bine, în final.
Esența răscumpărării este un mesaj al speranței pentru fiecare domeniu în care crezi că restaurarea nu este posibilă, soluțiile sunt epuizate, reconcilierea este zadarnică.
Mama, îți mulțumesc pentru darul neprețuit, nemăsurat, incomensurabil și extraordinar al vieții.
Mama, îți mulțumesc că exiști.
Mama, îți mulțumesc că ai avut grijă de mine.
Mama, îți mulțumesc pentru nopțile nedormite, alăptare, celulele pe care le-ai împărțit cu mine, protecția uterului tău, tot.
Drumul către mama mi-a vindecat nevoia de validare din exterior, dependența de oameni și tipare relaționale distructive, drumul către mama m-a salvat de oboseala de a ține totul în mișcare și de control.
Sondez mai adânc și recunosc că am fost overachiever, perfecționistă, fixer, hiperempatică, giver, codependentă, am fost o „good girl” ca la carte, din convingerea că sunt de neiubit, prin urmare, trebuie să compensez, să demonstrez, să fac încă o formare, încă un curs, să câștig mai mulți bani, să bifez mai multe experiențe, să(-mi) demonstrez că uite, pot, merit, sunt vrednică de iubire.
Credeam că mai frumoasă, mai tonifiată, mai profesionistă… înseamnă iubire pe care aș putea să o simt pentru mine sau să o dobândesc din exterior, dar alergam să umplu un gol care devenea o prăpastie uriașă cu fiecare zbatere.
„Fii perfectă ca să primești și să meriți iubire” era caseta din care răzbătea muzica hard rock a trăirilor mele.
Acceptarea darului vieții de la mama m-a adus într-un punct de acceptare a mea cum nu am cunoscut până acum.
Împăcarea cu sine, acceptarea necondiționată a ființei mele și a locului meu în lume, m-a absolvit de dorința de a demonstra ceva sau a alerga după iubire – libertatea de a fi pe care o trăiesc acum îmi părea un concept utopic.
A-i putea oferi mamei locul de drept în viața mea și a mă întoarce înspre ea cu acceptare necondiționată și iubire mi-a schimbat lumea interioară în cel mai subtil și radical mod.
Când am încetat să o resping pe mama și am putut primi darul vieții de la ea, trăirea mea s-a transformat în moduri la care nici măcar nu îndrăzneam să visez
E prima dată în viață când pot spune cu toată inima: da, sufletul meu este întreg. E genul de moment pe care nu ști cum să-l sărbătorești: cu artificii sau în liniștea naturii?
Viața mea este completă.
Eu, ca ființă umană, sunt completă.
Filosoful Seneca scrie: „Sufletul trebuie să ţi-l schimbi, nu cerul de deasupra capului. Poţi trece marea, poţi, cum spune Vergiliu al nostru, „să dai zării şi ţărmuri şi oraşe”– problemele tale te vor urma oriunde vei ajunge. De ce te minunezi dacă nu-ţi folosesc la nimic călătoriile? Te porţi pe tine de colo-colo. Pricina care te-a pus pe fugă te apasă, neschimbată. La ce poate fi de folos noutatea pe care o aduc nişte ţinuturi? La ce poate fi de folos cunoaşterea unor cetăţi ori a unor locuri? Astă zbatere este deşartă. Întrebi de ce nu te ajută fuga asta? Fugi laolaltă cu tine. Pune-ţi jos povara sufletului: mai înainte de asta niciun loc nu-ţi va fi pe plac”.
Până când sufletul tău nu va fi întreg, alegerile tale vor fi din răni psihologice complexe, vor exprima aspirația evolutivă a sufletului de a se vindeca. Doar cu sufletul întregit vei putea să faci alegeri bune, corecte, morale, benefice.
Drumul către mama a fost cel mai aspru și lung drum din existența mea, însă acum pot să afirm cu toată convingerea: sufletul meu este, în sfârșit, întreg.
Iar pentru aceasta sunt nespus de recunoscătoare mamei, incredibil de recunoscătoare tatălui, infinit de recunoscătoare mie și experiențelor care m-au adus în acest punct.