Scriu mai rar, deși ani de zile am scris câte un articol pe săptămână, pentru că așa cum spunea Nichita Stănescu: „Am iubit la nebunie cuvintele și am descoperit că ele nu țin loc de viață”.
În ultimele luni am descoperit că aproape nimic din ce făceam nu ținea loc de viață, viață înspre care eu eram întoarsă cu spatele.
În lunile de izolare și introspecție părea că viața-mi e un cimitir de pierderi: sănătatea surorii mele, pierderea tatălui, pierderea iubirii, convingeri legate de rezonabilitatea existenței, însă mintea mea se gândea în fiecare zi la originea vieții, ce este sufletul, ce înseamnă avortul, cum onorăm viața.
Părea o situație absurdă, ca și cum ești într-o casă cuprinsă de flăcări, dar tu te întrebi de ce tablourile de pe perete nu sunt așezate conform cu linia orizontului. Tot ce atingeam în viața mea durea, dar preocupările interioare vizau sufletul și originea vieții… chiar și mie îmi păreau absurde dilemele pe care le aveam.
Legat de subiectul vieții și al avortului, deși am crescut într-un mediu ce protejează sacralitatea vieții încă de la concepție, m-am aflat în viața de adult că respiram umanism, eram pe o cale profesională în care omul este măsura tuturor lucrurilor, eram pro alegere și îmi apăram poziția în fața oricui prin argumente corecte politic. Nu eram pro avort, dar nici nu eram pro viață, consideram subiectul avortului mult prea personal, nu unul care se discută în spații publice sau se fac marșuri pentru el.
După ce am început să fiu activ preocupată de originea vieții, am avut conversații cu mama despre sarcină, naștere, bebeluși, am putut vedea măreția mamei când am început să-i pun întrebări despre cum a fost să dea viață, ce a însemnat să fie însărcinată cu mine: M-a dorit?, Cum a fost să fiu prima ei fiică?, Cum este să fii mamă?
Schimbarea care s-a produs în mine a fost o mișcare a sufletului, care s-a întâmplat când am putut vedea și onora măreția mamei.
Sunt câteva momente de îndumnezeire în viață, pot spune că acel moment a fost o clipă de grație, când în suflet mi s-a deschis o fereastră spre înțelegere.
Îmi amintesc de zilele când descoperisem darul vieții, parcă pluteam, îmi venea să opresc fiecare om pe stradă să-i spun ce gust și culoare are viața, ce energie incredibilă se mișcă prin celulele lui.
În mijlocul acestor trăiri m-a pălit frontal lejeritatea cu care privim avortul ca societate, ca și cum viața este propria invenție și noi decidem când să o acceptăm sau oprim.
În acest context m-a zguduit poziția profund incorectă din care ne raportăm la viață, în ce clișee corecte politic și umaniste ne refugiem comod, fără să realizăm că avortul este o crimă, ce are nu doar consecințe devastatoare asupra vieții emoționale, relaționale, spirituale și chiar fizice, ci urmașii, viitorii copii și întreaga linie genealogică este afectată extrem de mult de avort.
Un om, femeie sau bărbat, trezit în sufletul lui nu va putea accepta avortul, indiferent cât de sensibil sau arzător este contextul în care se pune problema lui – și o spun cu toată responsabilitatea, după ce ani de zile am argumentat grosier și fin excepțiile la care vă gândiți în aceste momente.
Aceasta poziție nu înseamnă judecată sau blamare, dar este necesar să numim răul rău și binele bine, indiferent de costuri, oricât de ciudat ai fi privit pentru îndrăzneala ta.
Este recomandat să lași omul să aleagă, da, e viața lui, însă este necesar să știe că și consecințele sunt tot ale lui.
Atât de mult regret anii în care m-am scăldat în ape amare, mi-am chinuit sufletul, zilele și nopțile, corpul și mintea, când răspunsurile erau așa de clare, însă sufletul meu era împietrit.
Când ochii îți sunt închiși, existența îți este suferință.
Când mintea nu-ți este trezită, alegerile îți vor fi din răni emoționale complexe.
Când nu ești contact cu sufletul, umblii adormit în propria existență, te miști printr-o ceață ce-ți umple creierul de confuzie.
Există în filmul „Lista lui Schindler” o scenă emoționantă în care evreii salvați de la moarte de magnatul german Schindler, îi oferă acestuia un inel pe care scrie: „Cel care salvează o viață, salveză o lume întreagă”. Citatul este din Talmud și pune în lumină valoarea supremă a ființei umane, care poartă chipul lui Dumnezeu impregnat în ea.
Fiecare viața luată individual nu schimbă cursul istoriei, dar fiecare viață contează pentru sistemul familial, pentru binecuvântarea următoarelor generații.
Viața se cere onorată și în timpuri grele, și în timpuri ușoare.
Viața se cere onorată și când plânsul are vremea lui, și când râsul are vremea lui, și când boala are vremea ei, și când sănătatea are vremea ei.
Viața se cere onorată și când inima ți-e plină de iubire, și când inima ți-e plină de emoții negative.
Viața se cere onorată și în singurătate, și în mijlocul mulțimii.
Viața se cere onorată și trăită, cu toate frumusețile și provocările ei, așa cum am primit-o de la înaintașii noștri.
Din tot sufletul poziția mea este PRO VIAȚĂ, aceasta nu este o afirmație impusă ori artificială, ci este locul în care sufletul meu se află, acela de a îmbrățișa viața.
Din toată inima poziția mea este PRO VIAȚĂ. Sunt ochi și urechi înspre viață, cu fața întoarsă la ea, cu toate canalele sufletului deschise să savurez și să înțeleg existența.