Și în anul 2026 sunt pro-viață

Precum un intrus bine camuflat, în toți anii în care am fost în Biserică, eram pro-alegere. Consideram că viața este a mea, eu pot decide oprirea ei dacă se naște în uterul meu, eu sunt la butoane și știu cel mai bine cum vreau să trăiesc.

Însă… ce știe mocanul ce-i șofranul? 

După ce am ieșit la lumina binefăcătoare a trezirii sufletului, prețiozitatea darului vieții mi-a reformat traiectoria minții, într-un proces șocant, aproape independent de mine. Ironic, nu? Teoretic, sunt mai creștină acum decât atunci când mergeam săptămânal la Biserică.

La 31 de ani sunt o femeie cum nici nu puteam intui la 20 de ani că poate exista. La 20 de ani aveam multe cărți citite, un cap plin de informații de toate felurile și dimensiunile, ipoteze despre viitor și păreri despre existență, dar nu aș fi putut intui cum va arăta viața mea interioară și exterioară la 31 de ani, prin câte versiuni ale devenirii voi trece: pierderi, tranziții, lecții dureroase și, cel mai important, trezirea sufletului.

Am crescut într-un mediu religios diferit de peisajul majoritar, iar căutarea identității mi-a luat mulți din anii trăiți până acum.

Cine sunt? În ce cred? Ce mă definește în afara contextului în care am crescut? Au fost întrebări grele și nu pot ascunde că a fost (și este!) o muncă interioară sisifică, stinghereală și nesiguranță în acest parcurs.

Simt teama de judecată ca un pumn în stomac ce mă lasă fără aer zeci de secunde. Am privit cu invidie fățișă la certitudinile celorlalți, m-am considerat damnată, cu un handicap al întrebărilor într-un mediu plin de certitudini și gândire de tipul alb-negru, aleșii-pierduții.

Acum sunt mândră de curajul și autenticitatea de care am dat dovadă: vocea mea nu aparține unui sistem. Tot ce sunt aparține dreptății sociale, educației, justiței memoriei, drepturilor femeii, copiilor, celor vulnerabili, apărării și protejării vieții de la naștere până la moarte. Taxez și reclam fiecare abuz, indiferent unde se întâmplă.

Fiul cel mare, din Pilda fiului risipitor, este omul model, creștinul ca la carte, numai bun de dat pildă altora, ca fiilor risipitori, în speță. Dar inima lui era găunoasă, roasă de viermii ranchiunei, o credință și o trăire superficială, dar impecabilă, aparent.

Fiul cel mic, blamatul risipitor, exploratorul tânăr și neliniștit, antiexemplul, avea ceva ce doar frângerea îți aduce: conștiența nimicniciei, smerenia de a înțelege că oricât de departe ai plecat, există un acasă, există un Tată, există șanse de reabilitare.

Sunt o rebelă prin definiție, am irosit timp, energie, emoții, zile, nopți, dar sunt gata în orice clipă să recunosc suveranitatea lui Dumnezeu și neobosita Sa iubire pentru mine.

Sunt gata în orice secundă să admit, fără umbră de fățărnicie, că: „Nu am niciun drept să-mi cer iertare, / Nu am niciun drept la masa Ta, / Sunt rătăcitul din vâltoare / Și calea-mi duce la pierzare / Și în mine moare dragostea.” (Petru Popovici)

Nu eu am găsit trezirea sufletului, trezirea sufletului m-a găsit pe mine. Eu n-aș fi știut ce să caut, cum să caut și unde să caut, nu aveam această noțiune.

Nu credeam că o asemenea pace și împăcare cu trecutul, prezentul și viitorul este posibilă. Nu bănuiam că răspunsurile la frământările cele mai adânci, care mi-au consumat resurse de toate tipurile, se află în trezirea sufletului.

Nu am știut că am nevoie de trezirea sufletului; dacă m-ai fi întrebat de ce am nevoie, aș fi spus călătorii, experiențe, iubire, bani, carieră și inspirație, dar nu aș fi știut să ating cerul nevoii celei mai fundamentale.

„Este o lege a naturii: lucrul pe care-l cauți îl găsești întotdeauna cel mai greu, pe când lucrul de care n-ai nevoie îți sare în ochi la tot pasul”, scrie Jerome K. Jerome în cartea „Trei pe două biciclete”.

Trezirea sufletului nu are nimic sclipitor în ea: nu levitez, nu plutesc în sfere străine Căii Lactee, nu sunt superioară, nu dețin informații criptate.

Trezirea sufletului este alt nivel de conștiință a vieții, nu o destinație. Trezirea sufletului este luciditate și separarea grâului de neghină în ce privește trăirea ta. Trezirea sufletului te aduce în spațiul unei generozități fabuloase cu tine, cu ceilalți, cu existența.

Până când mi s-a întâmplat, consideram că viața este suma percepțiilor și reprezentărilor mele, așa cum bebelușul ce se dezvoltă în uter consideră că realitatea este ce trăiește el și nicio clipă nu-și poate imagina că în exteriorul culcușului cald în care plutește există o lume plină de alți stimuli, informații și provocări.

Spiritualitatea este o chestiune experiențială care-ți transformă existența zi de zi, nu un tărâm al dogmelor pompate spre alții din superioritatea egoului.

Numim adevăr niște coji veștede și infinit reciclate ce nu au legătură cu Adevărul care înseamnă unitate, iubire, compasiune, grija cea mai curată față de semenul tău.

Nu mă voi mai identifica vreodată (sper!) cu un sistem religios, cu o listă de doctrine, cu reguli moarte, pentru că acestea nu se adresează schimbărilor de conștiință care este necesar să se producă și să conducă spre transformarea minții, a stilului de viață, a sufletului, în definitiv.

Regulile conduc la alte reguli și împărțirile duc la alte împărțiri, căutarea adevărului prin demonstrarea superiorității și dreptății mele, în raport cu perspectiva grupului tău, duce la alte conflicte care alimentează separarea dintre noi.

Noi suntem UNA. Noi suntem expresia diferită a aceleiași conștiințe. Noi suntem parte din aceeași Origine.

Înțelepciunea socratică pornește de la un principiu simplu, dar mai greu ca tot nisipul mării pentru mintea însetată de certitudini și emoția flămândă de siguranță: știu că nu știu nimic.

Cu acest adevăr în fiecare celulă, dragă om, dă-ți șansa la trezirea sufletului.

Dă-ți șansa la libertate.

Tu ție însuți dă-ți șansa la împăcare sufletească.

* Las aici o poezie scrisă în miezul trezirii sufletului:

tocmai m-am trezit dintr-un somn al morții, 

la ultima stație.

avut-am noroc în ghinion, cum s-ar zice.

am fost o moartă vie:

umblam,

aveam păreri,

ba chiar simțeam. 

o vale de oase uscate,

peste care nu s-a suflat duh de viață,

ca să folosesc o imagine plastică de la Carte.

păream vie, 

dar sufletul îmi era o nesfârșită Fâșie Gaza

care mai pulsa uneori viața,

dar insuficient de convingătoare pentru a camufla dorința profundă de moarte.

aș vrea să descriu culorile vieții:

nectarul,

ambrozia,

miezul copleșitor al ființei,

întruparea,

carne și oase cu pulsații spirituale.

aș vrea să exprim prețiozitatea-i indescriptibilă.

în zadar,

mă pierd în patinajul expresiilor banale.

privesc cu spaimă la rătăcirea minții mele din toți anii pro-choice în fața pro-life,

ca și cum undeva pe fața pământului sau în adâncul pântecului

ar exista o fărâmă de motiv valid să ucizi un sâmbure sau un stejar de viață.

dacă ai pierdut totul

și dacă zilele-ți par șiruri negre lipsite de sens,

ascultă-mă bine:

ai luat jackpotul, ești viu!

te plimbi nepăsător cu o comoară ce pulsează în interiorul tău,

habar nu ai de ea,

neisprăvitule,

te porți ca ultimul falit,

când de fapt ești cel mai norocos și bogat de pe fața pământului.

suflarea de viață din tine e țarina ce ascunde comoara,

nu o vinde pe nimic,

pentru ca nu există preț pentru ea.

cea mai banală viață este cu mult mai de preț decât cea mai măreață moarte.

* Am mai scris: Anul 2024 m-a transformat în ambasador pro-viață, Și în anul 2025 am fost pro-viață.