Scrisoare către demonul interior

Aș fi ipocrită dacă aș începe cu clasica formulare „Dragă demonule interior” și tu, dar mai ales eu, știm că nu-mi ești drag. Ba din contră, am încercat multe strategii să scap de tine: te-am evitat, te-am ignorat, te-am confruntat, te-am alungat, ți-am făcut promisiuni și rugăciuni cu speranța că vei pleca de la mine.

După un timp, am vazut că nimic din ce fac nu te poate determina să cedezi, să te saturi de mine și să să pleci, așa că, m-am gândit că nu-mi rămâne decât să conviețuiesc în cele mai bune condiții posibile cu tine.

Sigur, asta presupune să te cunosc, să te privesc față în față, să știu în ce condiții apari, ce se întâmplă atunci, ce durată și intensitate are momentul. Surpriza a fost că începând să te cunosc pe tine, am descoperit lucruri noi despre mine: schelete îngropate, paianjeni prin unghere, multă mizerie în mijlocul ființei, dar pe care o ignoram sau minimalizam și mult potențial îngropat.

A fost nevoie de mult curaj, dar fiind pusă la zid, nu mi-a rămas decât să merg mai departe și să continui procesul de a mă cunoaște pe mine și a te cunoaște pe tine.

Cel mai mare câștig obținut, este faptul că ți-ai pierdut misterul halucinant. Acum te cunosc, știu cine ești, de ce ești în mine, știu când apari, cum te manifești și de ce te manifești așa. Nu mai ești ceva ce nu pot explica și controla. Și mai ales, ceva ce nu pot schimba.

Ești la vedere acum și asta-ți diminuează forța, pentru că am observat că tu lucrezi în întuneric, confuzie și neasumare. În fața luminii, îți pierzi puterea, te topești precum un om de zăpadă în fața soarelui arzător.

O să spun câteva cuvinte fiecărei fețe ale aceluiași demon. Cred că este doar unul, dar îmbracă deverse fațete pentru a uza de vechea strategie: crearea confuziei.

Nedorită față a anxietății, te cunosc prea bine. Pentru o vreme am crezut că ești în afara controlului meu și că sunt neputincioasă în privința ta. Apari în forme diverse: odată este teamă de viitor, alteori teama de zbor cu avionul, alteori teama că nu voi face față tuturor cerințelor și responsabilităților pe care le am, alteori mă faci să-mi fie frică de moarte, durere, boala, de viața celor dragi și de provocări.

M-am luptat cu tine, dar am descoperit treptat că nu e cea mai inteligentă strategie. Mai eficientă pentru mine a fost raționalizarea.

Să iau teama la analizat: E rațională frica mea?, Ce pot face pentru a o scădea, tempera sau controla?, Ține de mine să schimb ceva în situația asta?, Care e cel mai bun mod de a o confrunta?

În cele mai multe cazuri a fost o soluție bună.

Încă eșuez. Încă descopăr. Dar am speranță că poate fi mai bine, se vede deja lumina de la capătul tunelului.

Perversă față „nu sunt suficient de bună”, probabil ai fost cea mai dureroasă și perfidă față a unui demon mare cât zidul chinezesc.

Uneori cred că ești ca un balaur, când îmi spun: „Gata, bătălia e terminată”, mai apare un cap de balaur care trebuie retezat. Îmi amintesc că ți-ai făcut apariția în adolescență, când băiatul pe care-l iubeam, a ales-o pe prietena mea cea mai bună, iar atunci ți-ai spus că ea e mai bună decât tine, mai frumoasă, mai inteligentă. Ai acceptat varianta asta mult timp, era la îndemână.

S-a întărit convingerea asta eronată când te-ai uitat la alte fete mai frumoase decât tine, când te-ai uitat la colegi mai inteligenți decât tine.

Convingerea aceasta m-a făcut să refuz provocări, spunăndu-mi că alții sunt mai buni, mai capabili, că pot mai mult și mai bine, iar eu ani de zile am stat într-un con de umbră, ascultând de convingerea asta, crezând-o.

Dureroasă față „nu merit să fiu iubită și fericită”, mă tot gândesc cum te-ai lipit de mine. Probabil ți-am creat toate condițiile să te instalezi confortabil în mintea mea, când am văzut că după orice eveniment fericit, urează unul trist, și atunci mi-am spus: „De ce nu pot fi fericită complet, oare nu merit?”

Ca să mă debarasez de tine, a trebuit să înțeleg că viața e ciclică: evenimente fericite, evenimente triste și invers. Apoi am priceput că nu orice eveniment trist are o explicație, shit happens, iar această lume e impregnată de durere și nefericire.

Am învățat să-mi număr binecuvântările și sper să nu mă opresc vreodată.

Cheia unei vieți mai bune, alături de toate fețele acestea nedorite, a fost conștientizarea. Să mă uit la mine cu introspecție și să văd tiparele care se ascund în spatele gândurilor și acțiunilor mele, apoi să-mi dau seama ce pot schimba și unde.

Totodată, asumarea vine la pachet cu responsabilitatea pentru propria calitate a vieții. La maturitate, suntem responsabili de cum arată viața noastră.

Opțiunile sunt simple: faci tot ce ține de tine să te cunoști în profunzime, să vezi ce poți schimba și să accepți ceea ce nu poți, sau trăiești o viață în lamentare, blamându-te pe tine sau pe ceilalți pentru cum arată viața ta.

Eu, pentru mine, am ales prima variantă.

* Această scrisoare a fost o temă pentru un curs la facultate. M-am gândit că poate fi de folos cuiva, așa că am postat-o.