a pleca din orașul care mi-a fost casă aproape opt ani este precum despărțirea de un iubit,
pe care,
culmea,
încă îl mai iubesc.
mă leagă de el maturizarea mea,
trecerea de la adolescentă la femeie,
identitatea profesională,
străzi și mirosuri,
poze și îmbrățișări,
dar mă sufocă perspectiva de a-mi petrece restul zilelor alături de el.
în prima zi a mutării în Cluj-Napoca,
într-o prea caldă zi de început a anului universitar,
am știut că mi-am găsit locul,
adaptarea a fost instantă.
însă,
cine poate intui mișcările sufletului,
această uriașă placă tectonică,
ce dansează în ritmuri nedeslușite de instanța conștientă?
inițial,
am considerat că a nu-mi mai găsi locul aici este un sentiment pasager:
– care este problema, domnișoară?
– nu știu să punctez ceva concret,
dar trăiesc constant senzația că locul meu nu mai este aici,
ca o vrabie sâcâitoare ce și-a făcut cuib între circumvoluțiuni.
o perioadă am ignorat și luptat cu trăirile paradoxale,
apoi, cu teamă și inima împărțită,
am copt un exit plan.
finalul mi-a consumat energie și resurse,
dar se simte ca o desăvârșită eliberare,
pe care toată ființa o confirmă fără dubii.
sunt multe lucruri pentru care îi sunt recunoscătoare
orașului ce mi-a fost cămin al maturizării:
Universitatea,
profesorii,
prietenii,
iubirile,
primul proces de psihoterapie,
grija față de emoțiile, corpul, gândurile și limitele mele,
munca cu sens,
dezvoltarea profesională, intelectuală, relațională,
sportul,
rătăcirile tinereții cu lecțiile aferente,
apartamentul grozav în care am stat,
femeia care sunt,
povestea mea și,
cel mai important aspect,
trezirea sufletului.
totuşi,
dintre toate adunate, împǎrțite, scǎzute și înmulțite,
întâlnirile providențiale sunt cele care ne schimbă destinul,
iar cum Dumnezeu Şi-a risipit harul pe mine,
mi-a fǎcut parte de o astfel de întâlnire,
în oraşul aflat de-a lungul văii Someșului.
sunt bogată.
aici, în inima Transilvaniei,
părți din mine pe care le-am abandonat sau omorât,
ca să supraviețuiesc de-a lungul dezvoltării,
s-au trezit la viață.
au dat cu coatele să existe,
să le văd, să le recunosc, să le simt,
și-au cerut drepturile și libertățile,
fără drept de apel.
timidă,
prin încercare și multă eroare,
mi-am aflat vocea,
identitatea,
sufletul,
în Cluj-Napoca.
mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc,
pot repeta la infinit.