De timpuriu deprindem bunele maniere la masă și asumăm reguli comportamentale de bază în societate, pe măsură ce creștem: învățăm că nu este bine să-i lovim pe cei cu care ne jucăm sau că a țipa în public este un comportament care atrage dezaprobarea celor din jur.
Într-o formă sau alta, comunicăm întreaga viață, de când ne naștem și până murim, însă cât de mult ne preocupă dacă modul în care o facem este benefic sau nu ne-o arată cu claritate reușita și profunzimea relațiilor noastre.
De ce ar fi pentru cineva un scop din a comunica cât mai bine? Pentru că ultimele studii, desfășurate pe parcursul a zeci de ani, ne arată că predictorul cel mai stabil și semnificativ al fericirii în viață constă în calitatea relațiilor noastre. Iar calitatea relațiilor depinde de profunzimea comunicării dintre oameni.
Aș spune că mai degrabă a învăța să-ți construiești relații este un proces care se desfășoară de-a lungul întregii vieți, însă putem vorbi despre câteva caracteristici de bază care facilitează comunicarea și implicit contribuie la crearea de noi conexiuni umane.
Voi începe cu ceea ce este considerată a fi esența comunicării, și anume ascultarea activă. Deși pare simplu, intuitiv și evident, a-l asculta pe cel din fața ta necesită mai multă energie decât pare la prima vedere. Ascultarea activă înseamnă să-l auzi pe cel din fața ta dincolo de cuvintele pe care le spune, să-i observi postura, fața, ritmul vocii, să fii atent la el. În spatele acestei sintagme, ascultare activă, stă de fapt o bună parte din respectul pe care îl acordăm interlocutorului, respect fără de care o relație de calitate nu este posibilă.
Empatia este definită ca abilitatea de a-l înțelege pe cel cu care comunici, abilitatea de a fi capabil „să te pui în papucii lui”, iar corespondentul neurobiologic al acestei trăsături se află în ceea ce numim „neuroni oglindă”, adică neuroni care reflectă emoțiile persoanei cu care vorbim, ne ajută să îi oferim suport emoțional și să o înțelegem, deși nu am traversat o experiență similară. Empatia facilitează deschiderea și este necesară mai ales în relațiile cu un grad înalt de implicare emoțională, ca relația de cuplu sau relația părinte-copil.
Nonjudecata în relațiile noastre nu înseamnă abandonarea spiritului critic sau a rațiunii, ci a nu pune etichete și a trasa concluzii definitive pe baza unor informații limitate, disparate sau contextuale. Fiecare dintre noi are un context de viață, o personalitate și factori externi pe care este imposibil să-i cunoască cineva din exterior, astfel încât să știe care sunt variabilele în funcție de care se iau deciziile. Și chiar dacă am cunoaște întreg contextul, este rolul nostru, oare, să judecăm și să criticăm?
Ascultarea activă, empatia și nonjudecata sunt abilități care se exersează o viață, însă merită efortul conștient de a le practica, pentru că relațiile care se construiesc pe baza lor vor fi împlinitoare și ne vor ajuta pe drumul evoluției personale.
*Articol publicat și în Ziarul Lumina.