mai știi, tată,
când eu ți-am spus că în copilărie
nu puteam să cred că Dumnezeu e mai bun ca tine?
iar tu ai început să plângi,
m-ai luat în brațe și m-ai pupat pe frunte.
mai știi?
sigur că știi,
tu știi tot, fără să spun un cuvânt.
știi de-s veselă sau tristă,
plânsă sau fericită.
mi-ai spus că mă iubești orice aș fi, orice aș face,
iar eu am avut curajul să-mi deschid aripile.
la 12 ani ți-am spus că eu nu pot să cred într-un Dumnezeu pe care nu îl văd,
mi-ai spus că e normal să-mi pun întrebări, să caut răspunsuri, să nu accept totul de-a gata.
am avut atunci certitudinea și liniștea că lumea întreagă stă deschisă ca o carte în fața mea,
așteptându-mă să o explorez și descopăr.
mulțumesc.