Am plecat șase zile la munte.
A fost, până acum, cel mai frumos concediu din viața mea.
Cu câteva zile înainte de a pleca, am scris în agendă:
sunt atât de obosită că parcă aș fi trăit zece vieți întregi.
poate m-am născut așa, nu mai știu.
am obosit până și să iubesc,
dosesc orice germene de iubire într-un cufăr uitat și arunc cheia,
simțindu-mă eliberată de o imensă povară.
oare, de ce nu sunt ca telefonul, să mă pun pe modul power saving?
sunt atât de obosită, că parcă aș fi trăit zece vieți întregi.
Am avut timp, în zilele acestea de relaxare, să mă gândesc, să mă plimb cu prietenii (în doar două zile am umblat mai mult de 50 de kilometrii pe munți) și am jucat Remi.
Natura face minuni.
Natura îți vindecă emoțiile.
Natura îți dă viață și energie.
Natura te ajută să te descoperi.
Natura te (re)întregește sufletește.
În timpul acesta am învățat că fericirea înseamnă, printre altele, și monotonie.
Înseamnă să vii acasă de la muncă, să gătești ceva simplu, să aspiri prin casă și să dai cu mopul, să mergi la alergat, să scrii ceva profund sau banal, să te uiți la un serial bun și să dormi.
E nevoie de tragedii câteodată, ca să realizăm cât de elementară e fericirea.
