Psihicul omului neglijat în copilărie, al omului neiubit de părinți sau de unul dintre ei, al copilului abuzat în orice formă, nu își găsește liniștea la vârsta adultă. Este într-o continuă căutare, testare, mișcare, uneori distructivă. Psihicul rănit caută alinarea, vindecarea, întregirea în orice formă.
Caută salvarea, îndrăgostit de cultul eroului pe cal verde sau roz bombon. Oh, și atunci când cauți un salvator, să vezi năpasta năpastelor, îl găsești pe cel cu blană peste năravul de prădător din fire.
Proiectăm această nevoie în exterior și, prin codependență sau profesii onorabile, în cele mai bune cazuri, încercăm cu abnegație și fără izbândă „să-i salvăm” pe alții.
Este o conștientizare uriașă și necesară că nu putem salva pe nimeni, nu putem face pe nimeni să urmeze recomandările bine intenționate și nobile, nu putem produce o schimbare fundamentală în celălalt.
Doar să fim – aceasta este menirea care ne consumă până la anulare.
Cea mai grea și, pe alocuri, imposibilă sarcină se află scrisă pe un perete în Oracolul din Delfi: „Cunoaște-te pe tine însuți!” Să ne trimită cineva în genunchi până la Mecca și o facem fără scâncete, dar să nu ne ceară să privim abisul din noi și realitatea mizerabilă pe care o construim secundă de secundă cu un psihic măcinat de conflicte și agresiune. Lumea exterioară este oglinda stării noastre interioare. Putem schimba exteriorul prin transformarea interiorului.
Mult din suferința psihică provine din împotrivirea manifestată în fața realității: oprește-te și doar privește în juru-ți fără iluzii, așteptări, proiecții, dorințe. Privește doar, fără să te împotrivești. Privește-te pe tine dezbrăcată de tot ce vrei să fii… și respiră.
Privește-l pe celălalt cu care duci un război mut sau fățiș… și respiră. Tu și el sunteți măcinați de aceleași poveri, răni, aspirații.
„Îmi dau seama că suntem orbiți de aparențe, că nu există diferențe importante între oameni. Toți avem visuri, toți suferim, iubim și murim. Toți suntem la fel. Doar culoarea pielii e diferită”, scrie David Neacșu în Cartea înălțimilor.
Poți tu oare vedea imaginea de ansamblu a unei scântei de viață ce se aprinde patetic de puțin și apoi se stinge? E o călătorie atât de scurtă! E o călătorie irosită pe atâtea nimicuri lipsite de valoare, o călătorie care ne frânge pe toți în cele mai neașteptate moduri și, inevitabil, la sorocul lui, fiecare se întâlnește cu ultima înfrângere: moartea.
Nu ești suficientă. Nu meriți să fii iubită. Dacă ceilalți te-ar cunoaște, ar fugi de tine – crezi că aceste convingeri se vor schimba vreodată de la sine, fără o modificare a nivelului de conștiință?
Ai tot ce ai nevoie și mai mult decât atât. Ești completă, suficientă, iubită, ocrotită, susținută – exact așa cum ești, cu ciudățeniile și atipiile tale, cu defectele și greșelile tale. Ești acolo unde trebuie să fii, nu ai pierdut niciun tren. Și, chiar dacă ai vrea, tot nu îți poți rata destinul.
Nu ai nevoie de altă tunsoare, de un alt proiect sau circumstanță ideală ca să fii împlinită. Faptul că ai supraviețuit până acum este trofeul. Faptul că poți citi, merge, gândi și respira este trofeul.
Pentru că, dincolo de iluzia controlului, natura noastră este profund modelată de forțe pe care nu le alegem. Așa cum argumentează reputatul și contestatul om de știință Robert Sapolsky în cartea sa, Determinat. O știință a vieții fără liber arbitru, vinovăția își pierde sensul în fața biologiei și a circumstanțelor care ne-au precedat pașii: „Iată provocarea adresată unui adept al liberului arbitru: arată-mi neuronul care a început acest proces în creierul acestui individ, neuronul care posedă un potențial de acțiune fără niciun motiv, căruia în clipa premergătoare nu i s-a adresat niciun alt neuron. Pe urmă arată-mi că acțiunile acestui neuron nu au fost influențate de faptul că individul era obosit, flămând, stresat ori suferind. Că nimic din funcția acestui neuron nu a fost modificat de imaginile vizuale, de sunetele, mirosurile etc. percepute de individ în minutele anterioare, nici de nivelurile vreunuia dintre hormonii în care este murat creierul său în orele sau în zilele precedente, nici de faptul că în ultimele luni sau ani trăise un eveniment de natură să-i schimbe viața. Și arată-mi că funcționarea acestui neuron presupus liber nu a fost afectată de genele individului sau de modificările suferite de-a lungul întregii vieți de reglarea acelor gene din cauza experiențelor sale din copilărie. Nici de nivelurile hormonilor cărora i-a fost expus pe când era doar un fetus, când i s-a construit creierul. Nici de secole de istorie și de ecologie care au modelat invenția culturii în care a fost crescut. Arată-mi un neuron care este o cauză necauzată în acest sens atotcuprinzător”.
Autocompasiunea radicală și acceptarea necondiționată sunt dreptul tău din naștere: pune-ți mâna în dreptul inimii și lasă căldura acestei realități să inunde fiecare celulă a ta.
Ești deja tot ce este nevoie să fii, toate darurile vieții sunt în tine. Aici. Acum.
Discover more from Rotaru Alina-Anamaria
Subscribe to get the latest posts sent to your email.