Eu nu cred în iubire

vino și iubește-mă-ntr-o mie de feluri, nemernicule.

iubește-mă atunci când râd.

atunci e ușor, știu, îmi adori râsul.

mi-ai spus-o într-o zi în care plângeam pe dinăuntru.

ce expirat sună.

iubește-mă când sunt de neiubit.

când sunt de iubit, în fapt?

când sunt eu, atât.

complexă, confuză, dezordonată, ocupată, alergând spre nimic și dorind să cuprind totul azi, nu mâine.

tu chiar nu vezi, toanto?

te consumi ca un tonomat în care introduci fise obsesiv,

iar la un moment dat se golește,

dar tu continui să introduci fise, la fel de obsesiv.

hai, ia o pauză și gătește,

legume chinezești și prăjituri vegane.

du-te pe stradă și observă-ți frații care aleargă buimaci spre nimic, ca tine.

ce cauți, îmi spui.

ce te nemulțumește, mă întrebi.

eu sunt mai introvertită, cum să-ți spun?

vreau conexiune.

nu wireless, deșteptule.

nici Orange, doar ți-am explicat.

vreau prezența ta totală și momente în care să mă ții lipită de tine, iar timpul să se oprească.

nu mai cred în promisiuni, doar în angajamente și contracte prenumpțiale semnate cu sânge.

îmi vine să râd în fața promisiunilor de iubire eternă,

nu mi le spune, mă plictisesc,

devin patetice și insuportabile,

își pierd substanța și conținutul cu fiecare repetare.

dă-mi momente.

iubirea nu e un drum lin, e un șirag de mărgele formate din momente de conexiune adunate.

provizii strânse pentru iarnă,

pentru momentele în care-ți urlu să pui naibii șosetele în coșul de rufe și să aspiri prin casă.

o să ne spunem „Te iubesc” ca și „Poftă bună”, soarta oricărui cuplu veritabil și respectabil.

nu mă aburii cu promisiuni de iubire, sufăr de nebunia lucidității.

sau de atașament evitant.

dar asta-i altă poveste,

pe care ți-o spun când dormim în hamac, agățați de trunchiurile a doi copaci bătrâni și obosiți, ca noi.

dă-mi clipe de conexiune pe care să le strâng cu fanatism pentru zilele în care mă întrebi:

-ce faci?

-bine.

-tu?

-bine.

iar tu habar nu ai că am flirtat all day cu colegul sau că mi-a scris ex-ul, logodit fiind,

că e fucked up forever, nu mă poate uita și pace, să ne-o punem din nou și să fugim în lume.

habar nu am de ce o să simți și trăiești tu.

poate nici nu o să-mi pese.

de ce să ne complicăm?

ne e bine colegi de cameră care coabitează pașnic și o ard ca un cuplu.

am uitat să-ți spun, urăsc cuvintele „cuplu” și „căsătoriți”,

iubiți îmi place.

celelalte sună conformist, ca o armură de plumb pe un piept tânăr și (ne)încercat.

mai scutește-mă cu promisiunile de iubire eternă.

crezi că nu știu?

ne iubim doar pentru că singurătățile noastre se unesc,

dar credem că se anulează.

a câta oară să-ți explic, bărbate,

că ele doar se potențează?

suntem singuri în mod fundamental, în clipa morții, în sanctuarul gândurilor, în tot.

ne conectăm în acele rare momente, cele care ne țin împreună.

pentru care ne vedem, trăim și iubim.

iar dacă nu știi sau nu ai aflat, îți spun cu limbă de moarte:

ca o femeie să fie fericită trebuie să fie iubită mai mult decât să iubească.