Poezia a fost găsită în uniforma unui soldat, probabil decedat în al doilea Război Mondial.
1943
Iată-mă-s, Doamne… n-am stat niciodată de vorbă cu Tine.
Dar acum vreau să leg un cuvânt și Te întreb: „Ce mai faci?”
Adică, s-a întâmplat așa: unii mi-au spus că Tu nu ești
și, ca un prost, eu i-am crezut.
Noaptea trecută, însă, dintr-o groapă de obuz, am văzut cerul Tău.
Abia atunci m-am lămurit că ei mi-au spus o minciună.
Dacă aș fi deschis ochii mai demult, mi-aș fi dat seama că au dosit Numele Tău.
Nu mi-o lua în nume de rău: Ai vrea, Doamne, să îmi strângi mâna?
Iubirea Ta va avea milă și de simțămintele mele târzii.
Ce soartă!
A trebuit să vin pe aceste locuri ale iadului, ca să mă vindec de orbire…
Îmi pare rău că nu prea mai am multe de spus,
dar ce bucurie am, Doamne, că Te-am întâlnit!
Nici vreme nu prea mai am.
Momentul atacului e în câteva clipe.
Știindu-Te însă aproape, nu mai tremur.
Semnalul! Trebuie să plec, Doamne.
Atât, însă, vreau să știi, ți-o spun în fugă:
dogorește în mine inima pentru Tine!
Iar cum, după toate semnele, lupta va fi cruntă,
cine știe, cine știe dacă în noaptea aceasta nu voi bate la ușa Ta!?
Deși nu am fost prietenos cu Tine până acum,
îndrăznesc să Te întreb: Ai vrea să mă aștepți în prag?
Prea mândru până ieri să scot un vaiet,
Nu mă rușinez de lacrimile ce mi le stoarce durerea
că nu Te-am cunoscut tot de-a lungul vieții mele.
„La revedere, Doamne!”
Straniu: de când Te știu,
moartea nu mă mai înspăimântă.
