*De mult timp îmi doresc să-mi las amprenta vocală în articole, poți asculta articolul de mai jos în lectura mea.
Lasă-te dus.
Despărțirea de Dumnezeu,
de iubire,
este cea mai istovitoare trudă
de pe pământ.
Hafez
Când cuvintele se opresc, parcă cerul se închide pentru mine.
Luni întregi nu am putut scrie decât propoziții ce nici măcar nu se apropiau de ce voiam să spun de fapt. Așa că, precum o tipă cu anxietate înalt funcțională, plus alte câteva diagnostice, autodiagnosticate, desigur, ca un profesionist desăvârșit ce m-am aflat, m-am programat la un coach.
„Este o sincopă pe care o pot depăși cu obiective specifice și monitorizare, probabil este un blocaj pe care eu nu-l pot identifica și o privire obiectivă din exterior m-ar ajuta să văd unde s-a înfundat țeava cuvintelor, de nu-mi mai ies din țeastă sub forma pe care eu o doresc”, am reflectat.
Flatus vocis – vorbă fără conținut – așa-mi păreau în ultimul timp sensurile ce doream să le deslușesc în trăirile cotidiene.
Apoi nu m-am mai grăbit nicăieri, am lăsat cuvintele să vină înspre mine, atunci când se coc teme ale sufletului care vor să iasă la suprafața conștientului.
În ultimul an am schimbat orașul, jobul, casa și alte aspecte din mine care au avut nevoie de timp să se așeze în stilul de viață. Simt că îmi e bine cu toate schimbările pe care le-am făcut… și totuși!, muza cuvintelor este prea capricioasă pentru gusturile-mi de femeie grăbită, doar am 30 de ani.
„De ce nu mai vine?… Eu vreau să vie!” – afirm și eu, impacientată, ca D-l Goe, pe urma inspirației.
Am participat luna trecută la un seminar „Essence”, susținut de psihoterapeutul Menis Yousry, care pentru mine este un om ce-mi amintește de înțelepciunea și blândețea tatălui meu. A spus o idee ce a rămas cu mine, și anume, dacă tu nu te alegi pe tine, te poate alege o lume întreagă, tot goală și singură te vei simți. Dacă tu te alegi pe tine, o lume întreagă poate să te respingă, tu îți vei fi de ajuns.
Ca o femeie cu istoric lung de abandon de sine, overgiver, hiperempatică, codependentă, o fată bună ca la carte și mama răniților-cei-mai-răniți, să mă aleg pe mine constant, consecvent și conștient, să privesc cu prioritate spre propriile nevoi emoționale, să pun limite sănătoase, să-mi conturez un sine cu alegeri potrivite – a fost precum o călătorie în jurul pământului cu un rucsac de treizeci de kilograme în spate. Noroc că îmi plac călătoriile pe alocuri extreme. Și spun noroc cu ghilimele de rigoare, în realitate este inconștiență, dar, precum niște adulți cu mințile la purtător, să nu ne împiedicăm în detalii.
Uneori simt o sfârșeală existențială, o oboseală ce nu trece cu somn, plăcere sau achiziții. Sau sport. Sau iubire. Sau călătorii. Sau diplome. E în viscere, celule și carne. Oboseala de a mă salva, reinventa, adapta. Și atunci mă opresc, respir adânc de mai multe ori și îmi spun cu blândețe: Scumpa mea, tot ce forțezi nu e drumul tău.
Mintea care vindecă este mintea care trǎieşte în adevăr, pe când mintea care sabotează, distruge, se victimizează este mintea care are nevoie de metamorfozare.
Mintea care trǎieşte în luminǎ se hrănește din valori sănătoase, atât umaniste cât și tradiționale.
Mintea care construiește din respect pentru viață, pentru demnitatea fiecărei ființe umane, care alege nonviolența – principiul de a nu face rău niciunei ființe umane.
Fiecare dintre noi avem responsabilitatea de a face din lumea aceasta un loc mai bun de locuit, în bucǎțica noastră de lume. Dar, există aici un mare dar, ca sufletul tău să se trezească, treci prin foc, un foc ce-ți curăță motivațiile, intențiile, gândurile și emoțiile de balast.
Apoi, din cenușă, crește floarea de foc.
Plantele pirofile (iubitoare de foc) au semințe care pot sta în pământ zeci de ani, într-o stare de amorțeală totală. Ele nu „se grăbesc” să încolțească în condiții normale, așteaptă semnalul chimic specific pe care doar un incendiu îl poate declanșa. Semințele lor au învelișuri extrem de dure, ca niște armuri. Focul nu le distruge, ci, dimpotrivă, le activează. Căldura intensă fisurează coaja dură a seminței, permițând apei să pătrundă ulterior pentru a începe germinarea. Fără acest „șoc” termic, viața din interior ar rămâne prizonieră pentru totdeauna. După ce focul trece, solul este bogat în cenușă, care este un îngrășământ natural plin de potasiu și minerale (mulțumesc, AI, pentru informații).
Șocurile vieții permit frângerea noastră, pentru ca ulterior semințele esenței divine să înceapă să germineze. Maturizare psihologică este un proces lung, greu și dificil, ca un travaliu, dar fără acest proces viața sufletească ar rămâne prizonieră în superficialitatea egoului pentru totdeauna.
„Focul” nu este sfârșitul, ci reprezintă condiția necesară ca trezirea sufletului să se producă.