Săptămâna trecută am participat la conferința susținută de scriitorul Mircea Cărtărescu intitulată „Rolul vindecător al literaturii” și în timp ce eram în sală m-am gândit la cum cărțile vindecă sufletul, și nu doar ele, ci și alte câteva elemente.
Văd sufletul ca pe un mozaic compus din mii și mii de piese alcătuite din experiențe timpurii, emoții, oameni dragi, într-un cuvânt tot ce cuprinde ființa noastră. Însă, anumite părți din acest mozaic sunt cuprinse de malignitate, atât datorită condiției umane imperfecte, dar și datorită trădării, minciunii, erorilor de tot soiul.
Când eram copil, cartea mea preferată era „Vrăjitorul din Oz”, o citeam obsesiv, aproape că o știam pe de rost. Pe parcursul călătoriei personajului principal, Dorothy, către casa mătușii ei din Kansas, se alătură și Omul de Tinichea, un „om” de tablă care și-a pierdut inima și era pe drumul regăsirii ei. De-a lungul narațiunii se alătură și alte personaje călătoriei, iar împreună au parte de aventuri care le testează resorturile interioare.
Fiecare suntem „Omul de Tinichea”, adică ne-am pierdut anumite părți din suflet și acum suntem pe drumul regăsirii lor.
Cu cât mai multe părți regăsim și vindecăm din suflet, cu atât avem un psihic mai integrat, sănătos și coerent în termeni de comportamente, afect și relații.
Trupul știm cum să-l vindecăm, avem științe exacte care se ocupă de studiul medicinei, însă, se ridică întrebarea: cum poți vindeca sufletul? Acesta nu are proceduri și instrumente specifice pentru vindecare și mai mult, părerile sunt împărțite: scriitorii spun că putem face aceasta prin literatură, mistricii susțin că o întâlnire cu Dumnezeu este edificatoare, artiștii afirmă că iubirea este panaceul, filosofii scriu că prin cunoaștere și înțelegere ajungem la integrare, părinții au încercat să ne ofere propria rețetă spre vindecarea sufletului.
Eu consider că sufletul fiecăruia dintre noi îi oferă anumite impulsuri, care puse cap la cap conturează o hartă a vindecării individuale ca să ajungem (și să rămânem) sănătoși la suflet, la minte și, de ce nu, la trup, pentru că vindecarea autentică reprezintă conjuncția dintre suflet și trup.
Sufletul se vindecă în prezența momentelor de grație. Pentru fiecare dintre noi darul vieții plantează pe parcursul călătoriei semințe de grație. Am făcut o listă cu câteva dintre momentele de grație pe care viața mi le-a oferit: când m-am născut, când sora mea s-a vindecat miraculos de o boală terminală, când am putut să-mi iau rămas bun de la tata înainte să moară, când am avut prima întâlnire în calitate de psihoterapeut și am simțit că viața s-a așezat pe o matcă a mea, când am descoperit iubirea pentru cel mai dulce și bun labrador din lume, Pango, care-mi aduce mai multă bucurie decât pot exprima, grație a fost când am întâlnit iubirea și am simțit că odată cu ea am găsit toate răspunsurile pe care le căutam.
Te invit să-ți descoperi propriile momentele de grație, te asigur că ele există pentru fiecare dintre noi.
Sufletul se vindecă în spiritualitate, iar pentru integrare, ai nevoie să înțelegi că ești o ființă spirituală, cu nevoi spirituale. Am trăit o viață plină mult timp, însă goliciunea unei vieți fără Dumnezeu a fost copleșitoare. Susțin că este un parcurs personal, însă căutarea este necesar să fie activă, curajoasă, să nu-ți fie teamă să pui întrebări, să te îndoiești, să dezbați – ai încredere, nimic rău nu ți se poate întâmpla.
M-am gândit de ce unii oameni merg săptămânal la biserică, pentru că e același ritual aproximativ, doar ca să-mi dau seama că fiecare săptămână atinge o altă coardă a sufletului cu un alt mesaj față de săptămâna precedentă, iar părticică cu părticică devii un om (mai) întreg la suflet prin acest valoros instrument – relația cu Dumnezeu.
O parte din sufletul tău se va vindeca când va întâlni sensul spiritualității, va fi ca și contactul cu pământul cald după o repriză lungă și obositoare de înot.
Suntem copiii părinților noștri, însă dincolo de acest fapt incontestabil, suntem cu toții copiii lui Dumnezeu.
Sufletul se vindecă în prezența oamenilor buni, în conexiune și siguranță, iar datoria ta morală este să fii un om bun, care se înconjoară de oameni buni.
Recitesc deseori cuvintele pe care Cicero le-a scris pentru fiul său ca îndemnuri pentru viață și regăsesc aici o parte din ceea ce înseamnă să fii un om bun: „A fi pios înseamnă să-ți recunoști îndatoririle și obligațiile, înseamnă să fii recunoscător, să fii responsabil, să te gândești la cei dinaintea ta și de după tine, înseamnă să nu te pui pe tine mai presus de orice, înseamnă să-ți refuzi singur dreptul la urâciune și prostie, înseamnă să nu arunci gunoaie, să nu umbrești frumusețea lumii cu urâciunea ta, înseamnă să-ți folosești rațiunea, bunul nostru cel mai de preț, înseamnă să încerci prin viață ta să-i onorezi pe cei – sau Cel – care ți-au dat-o, înseamnă să fii emoționat de pietatea altora, chiar dacă nu le împărtășești credința”.
Sufletul se vindecă în prezența adevărului rostit și trăit, fără de care nu putem avea o relație sănătoasă cu noi înșine și cu ceilalți.
Sufletul se vindecă în natură, în grija plină de blândețe și compasiune față de tine, în artă și frumos, în experiențele care te fac să vibrezi, în cărți, dar și în a-ți cunoaște partea de umbră din tine.
Conferința s-a încheiat cu o imagine superbă legată de „rețeta vieții” care există în noi, dar pe care nu o știm și nici nu o putem controla. Când o femeie rămâne însărcinată, viața crește în ea independent de acțiunile ei, în interiorul uterului se divid într-un ritm amețitor celule specializate în țesuturi, care devin organe apoi sisteme de organe ce facilitează traiul pe această planetă. Viața are propria ei rețetă care susține existența de mii de ani, iar noi ne aflăm pentru un timp limitat în fluxul ei.
Exact așa cum viața fizică are o rețetă care a funcționat pentru fiecare dintre noi, la fel sufletul are o rețetă a vindecării și integrării care funcționează pentru fiecare.
Oferă-i timp, răbdare și spațiu, iar sufletul își va găsi calea vindecării.