Suntem nici mai mult, nici mai puțin, de șapte fete în familie. Noi, „cele mari”, cele cinci peste 18 ani, am crescut visând să scriem împreună o carte. Fiecare din noi a avut dintotdeauna o agendă sau un jurnal în care-și nota gânduri, idei, citate, fiecare dintre noi a avut un apetit extraordinar pentru lectură și o fascinație pentru vasta lume a cuvintelor.
Respirăm cuvinte, trăim prin ele, le împărtășim una cu alta și puține lucruri ne bucură atât de mult sufletul ca aceste înșiruiri mărunte de consoane și vocale, care cuprind lumi tandre sau aspre în curgerea lor ordonată.
Ieri lăsam lacrimile să-mi curgă, în timp ce mă gândeam: „Și dacă întunericul ne va înghiți?”, atunci am știut brusc, visceral, că timpul pentru cartea noastră a sosit.
Am intrat pe grupul de WhatsApp al surorilor și am scris: „Fete, ne apucăm să scriem cartea noastră?”, la câteva secunde răspunsurile au venit: „da da”, „daaaa, claaar”, „sigur”.
Debora e în spital, ieri a avut o altă intervenție, mi-a trimis câteva poze din agendă, cu gândurile ei. Le redau întocmai, cu acordul ei, desigur.
Am observat că atunci când îmi scriu gândurile și sentimentele, scrisul meu se urățește, ia forma lor și a mea. Sunt atât de rare clipele în care pot să mă cobor în mine însumi și să văd ce e acolo. Îmi dau seama că toată viața mea am fost în esență tristă, pierdută, plină de umilințe și neputință.
Așa arată faptura mâinilor Tale! Chipul Tău!
Omul pe care îl iubești și pe care îl aștepți cu disperare… știu că mâine aceste gânduri, această „eu” nu voi mai fi și voi sta îngropată sub artificiile veseliei și prietenilor.
Ah, golul unei vieți pline în care Tu nu ești…
Nu vreau să uit lecțiile de astăzi: durerea, singurătatea, pe care doar mijlocul mulțimii o arată… 20 de ani în care n-am schimbat viața nimănui în bine, frumos și liniște, gândul că nu voi mai fi mult timp și că uitarea va cădea peste mine ca o cortină de fier.
Ce trist că toți oamenii purtăm aceleași suferințe, dar le tratăm ca idealiștii, având pretenția, dorința și naivitatea ca ei să fie mai puternici decât noi.
To ce a trecut peste mine a lăsat urme de șenilă, iar eu mă împiedic și cad peste ele.
Plângi cu mine, desfă lanțurile care nu mă lasă să fiu liberă, așa cum trebuie să fiu.
Bunătatea Ta mă umilește pentru că eu știu că nu o merit, dar Tu te încăpățânezi să o arunci ca unui câine periculos pe care-l hrănești de departe să nu te muște.
Mi-e greu să ofer milă (acțiune) semenilor, deoarece nu suport privirea aceea mulțumitoare și surprinsă că cineva privește înspre ei. Simt că bunătatea mea e sare pe rana lor, deoarece doar cei care sunt deasupra necazului îi pot ajuta pe ceilalți.
Dacă toți am fi egali, atunci nimeni n-ar mai putea oferi nimic, nimănui, pentru că n-am avea îndeajuns nici pentru noi.
Tot ce am e al Tău, dar Tu alegi să nu faci nimic cu mine, mă lași la irosit ca și când ai ști că sunt un stoc inepuizabil și că mâine poți crea încă 1000 ca mine.
Când mă gândesc la viitor nu văd nimic în fața ochilor, ca și când nu o să-l apuc.
Dacă Mi-ai fi pus gând rău, aș fi știut, dar așa nu știu nimic decât că încă nu ai decis să te uiți spre mine. Fie!
Îmi doresc să fiu un stâlp pentru frații, prietenii, toți acei care caută adăpost în vremuri de nepăsare din partea Ta.
Mă bântuie gândul că în viață am două mari datorii pe care va trebui să le plătesc până la mormânt: să întorc celor din jur tot binele pe care Tu l-ai aruncat înspre mine și să întorc celor din jur tot binele pe care eu trebuie să-l fac din datorie umană.
Nu știu în ce moment al vieții vor fi plătite toate acestea, așa că o să le duc până când vei spune inimii mele „stop” și o vei pune la colecție cu celelalte.
„M-ai învins, Galileanule”, dar mâine voi renaște.
I will be good,
I will be good,
I will love the world,
Like I should.
(Debora Rotaru, 21 noiembrie 2019)
#alăturideDebo