Viziunea mea despre fericire

Să fii fericit este un deziderat, un scop al vieții.

Dacă aș întreba 100 de oameni ce își doresc în viață, mai mult de 70 din ei mi-ar spune că vor să fie fericiți. Asta aș spune și eu, asta au spus și cei pe care i-am întrebat.

E râvnită fericirea, dar nu văd multe date în jurul meu care să ne arate cum să o obținem, menține și perpetua.

Se ocupă Psihologia pozitivă de studiul fericirii și propune câteva intervenții punctuale, pe care le-am dezvoltat aici.

Fericirea înseamnă, ne spune psihologia, stare de bine subiectivă ridicată, emoții pozitive trăite des, emoții negative trăite rar și satisfacție față de viață.

Nu putem exclude când vorbim de fericire factorii genetici și de personalitate: extraversia, agreabilitatea și conștinciozitatea sunt asociate cu o stare de bine generală, pe când neuroticismul este asociat cu prezența emoționalității negative, ceea ce în limbaj popular înseamnă că trăiești mai multe emoții negative, deci ești mai nefericit.

De asemenea, vârsta pare să aibă un rol în declararea nivelului de fericire, studiile arată că cu cât îmbătrânim fericirea pare să crească ușor, datorită faptului că ne implicăm mai mult în activități care ne oferă sens, punem mai mult accent pe relații și am dobândit pe parcursul vieții abilități de reglare emoțională.

Mulți dintre noi am spune că banii sunt importanți atunci când vine vorba de fericire, ei bine… aveți dreptate până la un punct. Lipsa banilor, mai ales când vorbim de aspecte bazale ale existenței (apă, hrană, îmbrăcăminte, adăpost) ne afectează nivelul de fericire, pentru că este imposibil să spui că ești fericit dacă copilul tău plânge lângă tine că îi e foame și nu ai resurse să-l hrănești sau tu nu ști unde vei dormi la noapte.

Da, banii joacă și ei un rol în sentimentul de fericire, însă, se pare că dacă avem ca și valori aspectele financiare suntem mai nefericiți (posibile explicații?) și de la un punct încolo banii par să nu mai conteze, adică poți să fii milionar, dar dacă ești singur și neiubit, banii pe care îi deții nu-ți pot aduce fericirea.

Ar mai fi multe de spus aici, mai punctez trei aspecte și apoi trecem la viziunea mea despre fericire.

În Psihologia pozitivă vorbim despre trei tipuri de fericire, (am vorbit mai pe larg aici): fericirea hedonică, care include activități plăcute, participarea la evenimente pozitive, fericirea eudaimonică, care include a trăi virtuos, a atinge excelenţa și „a-ţi folosi punctele forte caracteristice, pentru a obţine satisfacţii în cele mai importante domenii ale vieţii”, adică trăiești o viață în acord cu principiile tale și te folosești de punctele tale forte pentru a atinge performanța sau succesul și viața cu sens, care este cel mai înalt punct al fericirii, înseamnă că îți pui punctele forte în slujba a ceva mai măreț decât obiectivele tale personale. 

Din păcate, pe mine factorii genetici și personalitatea nu mă ajută foarte mult atunci când vine vorba de trăirea fericirii, pentru că, ați ghicit, am un nivel ridicat de neuroticism și extraversie scăzută, dar partea bună este că treptat învăț să-mi reglez emoțiile negative (o abilitate esențială chiar dacă ai avea cea mai bună combinație de gene și personalitate, apropo, nu există așa ceva, dar afirm aceasta de amorul artei).

De aceea, pentru că trăiesc destul de rar emoții de fericire și la un nivel moderat, chestiunea fericirii m-a preocupat mereu.

I-a preocupat și pe filosofi, și pe scriitori, și pe poeți, și pe psihologi, și pe toți ne preocupă într-o anumită măsură.

Pentru mine nu există fericire. Sigur, există noțiunea de fericire, există trăirile și sentimentele pe care le experimentezi atunci când ești fericit, dar am renunțat la a mă întreba dacă sunt fericită sau dacă voi fi vreodată fericită complet, deplin.

Ani de zile am crezut că fericirea este după colțul următor: când voi termina liceul și voi ajunge la facultate, când voi termina facultatea, când voi termina masterul, când voi avea bani, când voi merge în excursii în diverse tări, când voi întâlni un anume om, când voi iubi și voi fi iubită.

Surpriză: nimic din exterior nu-ți poate aduce fericire, decât într-o măsură moderată.

De ce? Pentru că viața e un mix: îți merge bine în carieră, se strică relația de dragoste pentru că-i aloci prea puțin timp, îți merge bine în carieră și în dragoste, tocmai ai aflat că unul din părinți suferă de o boală terminală, ai casa ta, ți-ai atins un scop, dar afli că ai diabet și lista poate continua.

Ce vreau să spun este că noi ne gândim la un eveniment izolat și particular care dacă se întâmplă vom fi fericiți, însă creierul nostru, dragul de el, funcționează pe conturi, în ansamblu, ne spune psihologia economică, prin vocea lui Richard Thaler, care a câștigat în 2017 premiul Nobel pentru economie.

Conceptul de mental counting înseamnă că noi „avem”, prelucrăm conturi mintale, iar între conturi există compensări, de exemplu: îmi cumpăr o casă nouă, dar copilul meu începe să se drogheze. Nu sunt mai fericit decât înainte de a-mi cumpăra casa, pentru că creierul meu balansează realizarea cu pierderea sau tristețea suferită: copilul meu s-a angajat într-un comportament distructiv, fapt care diminuează sau chiar anulează realizarea actuală. Așa că nivelul declarat al fericirii va fi aproximativ la fel ca înainte de a-mi cumpăra casa.

De aceea, pentru că viața înseamnă un întreg context, știu că un fapt izolat nu-mi poate aduce fericirea, eventual pot fi mai împlinită, pot bifa o realizare, pot avea emoții pozitive, dar viața mea nu se va schimba dramatic dacă voi fi într-o relație de cuplu fericită. Pe termen lung, studiile arată că în aproximativ doi ani revin la starea de fericire de dinainte de a fi într-o relație, acesta fiind motivul pentru care nivelurile fericirii nu diferă semnificativ între cei care sunt într-o relație de cuplu împlinită și cei care nu sunt într-o relație de dragoste.

Nu cred în fericirea pe termen lung, dar cred în momente de fericire pe care le trăiesc, caut să le trăiesc în fiecare zi.

Azi dimineață am alergat și am simțit o ploaie de endorfine care-mi inunda corpul.

Ieri am văzut un apus care m-a lăsat înmărmurită.

Duminică am luat cina cu o personalitate, căreia i-am sorbit cuvintele și înțelepciunea.

Astăzi citesc o carte foarte bună.

Mă bucur în fiecare zi de copacii înfloriți pe care i-aș strânge în brațe. Îmi dau lacrimile când văd atâta frumusețe într-un copac. O frumusețe simplă, gratuită, pe care nu am făcut nimic să o primesc.

Toate lucrurile acestea alcătuiesc momente de fericire: bucuria pentru lucrurile simple pe care le trăiesc, pentru oamenii de care sunt înconjurată, pentru surprizele pe care mi le rezervă viitorul.

Emoțile pozitive și cele negative coabitează: acum mă bucur că scriu un articol, peste 5 minute pot primi o veste proastă. Asta nu diminuează fericirea pe care am trăit-o, doar că e un alt moment, cu un alt registru emoțional.

Nu cred că într-o anumită perioadă a vieții voi fi mai fericită, cred că fiecare perioadă a vieții are momentele ei unice de care mă pot bucura.

La fel cum în cea mai neagră durere poți găsi lucruri de care să te bucuri, la fel în cele mai fericite momente ale vieții poți găsi lucruri pentru care să te întristezi. 

Vreau să spun e că fericirea nu este o constantă, un timp îndelungat, o decadă sau un eveniment, ci că fericirea stă ascunsă în momentul acesta, în ziua asta, în simplitate, în evidențe pe care le ignorăm, ca mai apoi să ne reprosăm că nu le-am văzut la timpul potrivit.

Bonus: vă recomand cartea Tratat de psihologie pozitivă de Daniel David și Aurora Szentagotai-Tătar și cartea Comportament inadecvat de Richard Thaler.

Subscribe
Notify of
guest

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
You May Also Like