„Există o fisură, o fisură în toate, așa intră lumina”, spun celebrele versuri din melodia „Anthem”, a lui Leonard Cohen.
Fisurile din viața mea prin care a intrat Lumina… mă tot gândesc cum să exprim ce doresc și simt, dar de câteva săptămâni pare că ale mele cuvinte se opresc între degete și tastatură, cu o încăpățânare ce nu-mi e familiară când vine vorba de scris.
Ultimele nouă luni au fost luni de aproape izolare totală, în care am stat cu emoțiile, gândurile, faptele, principiile, convingerile, relațiile, realitatea interioară și exterioară, m-am analizat prin toate filtrele și sistemele care-mi sunt cunoscute până în prezentul moment.
Desigur, nu m-am oprit într-o zi pentru că așa mi-am propus, din contră, eram pe un drum al distrugerii pe care mergeam cu ușoară încântare, doar că existența în stilu-i dulce-amar mi-a pus o piedică care m-a făcut să mă opresc cu o brutalitate ce mi-a zdruncinat creierii.
Fără ieșiri, fără prieteni, fără dating life, fără sport, cu puțină muncă, dar cu ore multe de stat și meditat la cum și de ce am ajuns aici, mi-am analizat parcursul din pântecele mamei mele până în prezent și l-am întors pe toate părțile. Pe drumul acesta aspru am stat cu fiecare emoție de care am fugit atâția ani, cu durerile mele și cele pe care le-am provocat, am intrat într-o noapte întunecată a sufletului, despre care doar citisem și, neștiutoarea de mine, ce poetică-mi părea la acea vreme.
O să încep cu concluzia: sistemul meu de valori a fost greșit. Aș putea încheia aici articolul și am spus tot ce era important. 🙂
Acum, cuprinsul.
La 23 de ani mi-am început procesul de psihoterapie și Gabi, terapeuta mea, mi-a spus că vede în mine o adolescentă ce acum face cunoștință cu viața. Veneam dintr-un mediu semi-închis, trăisem într-o bulă care abunda de axiome legate de bine, rău, relații, moarte și cum ar fi trebuit să se desfășoare parcursul meu.
După ce am plecat de acasă pentru studii, nu mă mai regăseam în mediul în care crescusem, puneam sub semnul întrebării dogmele, divinitatea, caracterul lui Dumnezeu, nu-mi doream familie și copii, voiam independență și profesie, călătorii, cunoaștere, experiențe, spre deosebire de prietenii mei, la care mă uitam cu ușoară invidie, pentru că-mi părea că totul e atât de clar pentru ei, știau ce vor și se regăseau în contextul nostru.
Recent ne-am întâlnit și ei trăiesc acum etapa pe care eu am trăit o atunci, au ieșit din sistemul religios în care am crescut, își pun întrebări, chestionează doctrine și fiecare, în felul personal, trăiește etapa adolescentină de rebeliune și sfidare pe care am trăit-o și eu. A fost momentul în care m-am felicitat pentru curajul de a urma calea oii pestrițe mai devreme, ca să nu zic calea oii negre. Blamată cale, oricum. 😅
Realitatea este că nu poți păcăli viața, nu poți arde etape, nu poți sări scări evolutive, liftul e închis pentru această operațiune.
Ideea principală este că ani de zile am trăit după valori pur umaniste, care se referă la faptul că omul este mai presus de orice, omul e valoarea supremă, interesele lui sunt mai presus de orice autoritate divină, transcendentală ori sacră – ești propriul dumnezeu, binele personal și obiectivele tale sunt „idolii” la care-ți închini existența.
Am trăit într-un spirit umanist, ca să-l citez pe Solomon: „Am zis inimii mele: „Haide! Vreau să te încerc cu veselie și gustă fericirea”.
Poate că nu atât mă interesa fericirea, cât mă interesa cunoașterea altui stil de viață total diferit de cel cu care am crescut, mă interesau experiențele și noutatea.
Umanismul a fost în centrul vieții mele, acțiunile îmi erau dictate de ce-mi doresc, ce vreau, ce simt, cum simt, când simt. Ani de zile am testat cu nesaț lucruri care am crezut că-mi vor aduce cunoaștere, sens, împlinire. Am făcut ce am simțit, am spus ce am gândit, fără să gândesc mereu ce spun. 🙂
Ar fi incorect să spun că etapa aceasta nu a avut avantajele ei, mi-a oferit experiențe, am înțeles alte valențe ale lumii, am cunoscut alți oameni, alte sisteme de gândire, însă am descoperit că umanismul este un drum înfundat pentru sufletul omului. Au apărut crăpăturile, prin care mult timp mai târziu, după frângere, a apărut și Lumina.
A existat o singură preocupare care s-a trezit în mine în toate aceste luni de retragere totală, și anume, sufletul. Fără voia mea s-a trezit în mine o sete de înțelege acest cuvânt care-mi electrocuta mintea și-mi surescita curiozitatea.
Sufletul – un concept care până acum nu-mi stârnea nici o reacție, a devenit ținta întrebărilor și preocupărilor mele, în fiecare zi mă întrebam: Ce este sufletul?, De unde vine?, Care este substanța din care acesta e alcătuit?, Cum înțelegem aspirațiile lui?, În ce măsură sufletul este o entitate care poate fi studiată, analizată, cunoscută?, Care sunt chemările sufletului?
În căutările mele am obținut răspunsuri parțiale și incomplete la întrebările despre suflet, pe unele le-am scris și pe blog, însă firul roșu care mi-a ghidat aceste luni și mi-a lămurit multe dileme legate de greșelile din viața mea e acesta: UMANISMUL ESTE CANCERUL SUFLETULUI.
Simplu spus, când iei omul și îl faci măsura tuturor lucrurilor, sistemelor, reperelor, intri într-o criză a sufletului. E doar o chestiune de timp până când intri într-o criză de sens, pe un drum înfundat, iar o privire asupra societății ne arată că avem nevoie de soluții care să pornească de la rădăcina răului, nu de la vârful lui.
Preocuparea pentru suflet și înțelegerea lui mi-a arătat cât de greșit este sistemul umanist, care-l pune pe om în centrul tuturor lucrurilor și în ultimele luni s-a produs o schimbare a valorilor în mintea mea, pe care, mărturisesc cu toată onestitatea, nu o credeam posibilă nici într-o mie de ani.
Sistemul meu de valori și stilul de viață pe care-l construisem cu migală, îl perfecționasem datorită profesiei, îl argumentasem și deplin acceptasem în forul meu interior, a început să se schimbe cu o forță și subtilitate care mă lăsa înmărmurită, pentru că aproape și eu devenisem un spectator pasiv la cum mintea-mi se transforma sub înțelegerea a ce e binefăcător pentru suflet.
Personal, nu cred că cel mai mare miracol posibil este vindecarea de o boală incurabilă, ci cel mai mare miracol din Univers este schimbarea minții, pe care cu mâna pe inimă v-o spun, doar Dumnezeu o poate face, prin crăpăturile care-I permit Luminii să intre.
Familia noastră a trăit o minune, sora mea mai mică a intrat în remisie completă după un cancer agresiv în ultimul stadiu, contrar tuturor prognosticelor și predicțiilor, și da, am trăit o minune de genul celor despre care doar auzi sau citești, însă schimbarea minții și a vieții este o minune care întrece în magnitudine și intensitate o vindecare fizică miraculoasă.
În mintea mea s-a produs o răsturnare a valorilor după care m-am condus până acum. Cel mai probabil modul în care voi scrie nu va mai fi dintr-o paradigmă umanistă, ci teocentrică – centrată pe Dumnezeu.
Aceasta se întâmplă nu pentru că eu am descoperit „adevărul”, vreau să fac prozelitism religios, mă interesează să convertesc pe cineva, vreau să îndocrinez sau orice alt motiv care mă face să zâmbesc, ci voi scrie altfel (sper eu că voi și trăi altfel), pentru că a scrie este cel mai sincer act din viața mea.
Am făcut-o de când mă știu, scrisul este aliniat cu mișcările sufletului meu, am scris mereu despre frământările, durerile, dilemele și răspunsurile pe care le-am găsit, iar de acum, voi scrie despre tot ce descopăr despre suflet, rădăcinile sănătoase prin care poate primi o sevă bună, ce-l resuscitează și despre mine, cu tot parcursul ce mă compune.
Este cel mai coerent act pe care-l pot face ca om dedicat sănătății mentale și sănătății sufletului.
Ca de obicei, vă iau cu mine în această călătorie. Pregătiți?