Care este „secretul” oamenilor împăcați cu ei înșiși? Cum reușesc unii să treacă peste dezamăgirile vieții, iar alții se cufundă în ele și nu mai găsesc cale de ieșire? Cum putem fi mai echilibrați? Iată câteva dintre întrebările al căror răspuns îl găsim în sfera comportamentelor pro-sociale, care promovează sănătatea minții și a întregului organism.
Comportamentele funcționale și sanogene (care promovează sănătatea) se dezvoltă în timp, prin practică constantă și atenție față de sine, iar un rol major în această ecuație îl ocupă compasiunea și autocompasiunea, alături de grija față de copilul interior.
Compasiunea
Compasiunea reprezintă orientarea către durerea celorlalți, sensibilitate și înțelegere față de suferința semenilor. Compasiunea reprezintă o emoție distinctă, care implică empatie, o stare prin care putem înțelege trăirile celorlalți, fără a fi necesar să le resimțim, și poate motiva comportamente altruiste, de ajutorare a celorlalți. Goetz și colaboratorii (2010) definesc compasiunea ca fiind sentimentul ce apare atunci când ești martor la suferința celuilalt, sentiment ce motivează dorința de a-l ajuta.
Comportamentele pro-sociale generate de compasiune sunt privite din perspectiva filogenetică de dezvoltare, cu explicația că avem mai multă compasiune pentru cei relevanți în ceea ce privește scopurile noastre și mai puțină compasiune pentru cei pe care îi considerăm egoiști sau pot profita de pe urma ajutorului nostru.
Deoarece un spectru restrâns de emoții s-au selectat pentru a le simți de-a lungul timpului, compasiunea se consideră că a „rezistat” testului timpului pentru că permite relații de cooperare între persoanele care nu sunt rude, este o emoție de dorit atunci când ne selectăm un partener de viață și crește bunăstarea descendenților vulnerabili.
Compasiunea este ușor de identificat în tonul vocii, postură și expresie facială, deoarece facilitează un răspuns rapid la suferința celorlalți. În psihologie se identifică trei tipuri de compasiune: compasiunea îndreptată spre alte persoane, care facilitează dorința de a-i ajuta pe alții, și comportamentul social acceptat, compasiunea primită de la alte persoane, iar aici identificăm frica de compasiune sau retenția unora la gândul că situația lor ar putea stârni compasiunea celorlalți, și autocompasiunea, adică aceeași emoție și motivație, dar de data aceasta orientată către propria persoană. Trăirile compasionale vin ca un răspuns la nevoile celorlalți sau ca dorință de a le fi aproape și a-i ajuta.
Autocompasiunea
Aceasta implică trei componente: bunătate față de propria persoană, opusă autocriticii și evaluării negative a propriei persoane, conștientizarea naturii umane și a propriilor experiențe, opusă izolării și credințelor că suntem singurii care trecem prin aceste probleme, și componenta de mindfulness, adică detașarea și conștientizarea propriilor gânduri negative, opusul identificării cu acestea.
Este de preferat să cultivăm autocompasiunea în relație cu noi înșine, deoarece aceasta a fost relaționată cu o stare de bine mai ridicată și strategii de reglare emoțională mai bune.
În cazul autocompasiunii există o serie de intervenții care încearcă să o promoveze în viața persoanelor care sunt foarte autocritice sau au dificultăți în raportarea cu bunătate și înțelegere la defectele lor sau greșelile din trecut.
Perfecționismul, frica de greșeli, anxietatea de performanță, toate aceste problematici sunt reduse cu ajutorul practicării autocompasiunii, deoarece aceasta este centrată pe reducerea rușinii și a autocriticii. Mulți oameni se luptă cu rușinea pentru greșelile trecutului, pentru ceea ce puteau fi și nu sunt, uitând că e firesc să trăim regrete și dezamăgiri (chiar și de la noi înșine) pe parcursul vieții.
De-a lungul timpului am dezvoltat trei sisteme afective: sistemul de amenințare și protecție, implicat în depresie, anxietate, furie, sistemul de căutare a recompenselor și sistemul de căutare a mulțumirii, liniștii și a confortului social. Intervenția psihologică în dezvoltarea autocompasiunii vizează antrenarea celui de-al treilea sistem prin facilitarea mulțumirii și compasiunii față de propria persoană.
Abilitățile necesare pentru dezvoltarea blândeții față de tine sunt: atenția plină de compasiune față de tine, gândirea de tip „autocompasiune”, comportamentul ghidat de autocompasiune, sentimentele de autocompasiune și senzațiile asociate autocompasiunii.
Elementele-cheie ale intervenției se referă la psihoeducația cu privire la vocea critică care se normalizează în procesul psihoterapeutic și conceptualizarea care vizează faptul că greșelile din viață sunt privite ca reacții normale prin care individul a încercat să se adapteze la contextele de viață diverse, deseori la limita dintre bine și rău. Intervenția explorează condițiile dificile prin care a trecut persoana, astfel încât aceasta a ajuns să dezvolte autocriticismul și rușinea cronică legată de propria persoană și alegerile făcute.
Nu se încearcă schimbarea gândurilor negative, ci schimbarea atitudinii față de ele și, totodată, se abordează teama persoanei de a simți compasiune pentru sine.
Copilul interior
Cine este copilul din interior și cum ne raportăm la el? Dicționarul Cambridge definește copilul interior în felul următor: „Este partea din personalitate care încă mai reacționează și simte ca un copil”. Fiecare adult are un copil interior, cu nevoi distincte, ca fiecare copil. El există ca o entitate psihologică, desigur, nu fizică.
O relație bună cu propriul sine se construiește, în principal, cu un dialog responsabil și pozitiv față de sine. Atunci când greșim, prima tendință este să ne blamăm, să ne criticăm, să ne reproșăm ce puteam face mai bine, însă, dacă copilul nostru, cel pe care îl iubim și de care avem grijă, face o greșeală, prima noastră tendință este să îl alinăm, să îi spunem că fiecare dintre noi greșește, că e în regulă și problema se va rezolva.
Exact așa cum avem grijă de sănătatea emoțională a unui copil, la fel este necesar să avem grijă de copilul nostru interior, care există în ființa noastră și asimilează fiecare critică, dialog dur sau negativ cu sine însuși.
Întreabă-te astfel: Care este tonul pe care îți vorbești zilnic? Cum te raportezi la tine când greșești? Te feliciți și te recompensezi pentru reușite? Ai pauze de odihnă sau muncești până la epuizare? Ai grijă de sănătatea ta fizică? Te admiri? Te disprețuiești? Ce simți față de tine când te privești în oglindă?
Toate acestea vorbesc despre relația pe care o ai cu tine și implicit despre relația pe care o ai cu copilul interior. Data viitoare când îți vine să te disprețuiești, să îți vorbești cu dispreț, să nu-ți respecți nevoile emoționale sau fizice, amintește-ți că în interiorul tău este un copil față de care ești responsabil, iar fericirea și împlinirea ta se află în relație directă cu el.
Aceste trei elemente – compasiunea, autocompasiunea și grija față de copilul interior – sunt aspecte relevante și importante atunci când vine vorba despre împlinire și relații bune cu cei din jurul nostru.
*Material publicat și în Ziarul Lumina.