Cea mai mare provocare până la 31 de ani

Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinainte şi-Ţi pui mâna peste mine. O ştiinţă atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca s-o pot prinde. Psalmul 139:5-6

Călătoria vieții mele până la 31 de ani a fost mai degrabă un pelerinaj dur și pe alocuri absurd prin întunericul interior. Cea mai mare provocare până acum a fost propria dinamică psihică. Cea mai semnificativă dificultate a fost „să mă salvez” pe mine de mine însămi.

Dacă tot este în trend să ne dăm cu părerea despre Odiseea lui Nolan, folosesc o secvență din film pentru a exprima o idee: Odiseu coboară în lumea umbrelor și se consultă cu spiritul profetului orb, Tiresias, iar acesta îi spune că oamenii lui au șansa să ajungă acasă, cu condiția strictă să își stăpânească pofta și să nu se atingă de vitele zeului Helios. Dacă nu se vor putea abține și le vor ucide, tovarășii de drum vor muri, iar el va rămâne singurul supraviețuitor. Chiar dacă zeii și Odiseu le-au oferit rețeta pentru a ajunge în cetatea Itaca, camarazii au pierit răpuși de poftă și nerăbdare.

Forțez o nuanță ușor filosofică și conchid că poți să-i salvezi pe oameni de zei, dar nu-i poți salva de ei înșiși, de slăbiciunea lor, de foamea lor, de nebunia lor.

Cea mai mare provocare pentru mine până la 31 de ani a fost propria ființă: creierul neurodivergent, corpul cu sistemul nervos în alertă aproape permanentă, labirintul emoțional fără capăt coerent, traumele cu t mic și T mare. Eu mi-am fost torționar, călău și dușman până am ajuns să mă cunosc, să mă înțeleg și să fac pace cu majoritatea părților care mă alcătuiesc.

Cea mai substanțială provocare a fost ființa-mi, cu toate ale ei: să iau copilăria, adolescența, provocările maturității și să înțeleg ce mi s-a întâmplat, de ce sunt acum așa cum sunt, de ce iubesc așa, de ce plec așa din relații, ce mă doare de mă sting cu zile și ce mă lasă indiferentă, de ce mi-e frică și ce-mi doresc, vă mărturisesc că a fost, de departe, cel mai greu proces din toți anii de până acum.

O parte din greu încă este cu mine, nu știu ce aș putea face cu el, decât să-l îmbrățișez ca parte inerentă a existenței. „Pe celălat versant al acceptării se află disperarea, așa că rămân în zona sigură”, îmi spun cinică, deseori.

Să dau mâna cu disocierea, pasivitatea, agresivitatea, rebeliunea, promiscuitatea, furia, judecata, critica, comparația, îndoctrinarea, ura, minciuna, nepăsarea, fragilitatea, mândria, răzbunarea, ignoranța, rigiditatea, impulsivitatea, naivitatea, deconectarea, împingerea limitelor la extrem, verificările nesfârșite ale fricii – și să nu fug, să nu le sublimez, să nu le reprim, minimizez sau neg… a fost ucigător și mai apoi eliberator.

Trăiesc libertatea în forul interior, nu pentru că trăiesc în afara condiției umane sau a condiționărilor zilnice, ci pentru că știu cine sunt. Nu poți atinge în mine un abis prin care nu am trecut singură deja: o cale a focului care a mistuit din zgura egoului și mi-a revelat o hartă mai cuprinzătoare de viețuire prin trezirea sufletului.

Ce verbalizăm aducem la lumină, devine conștient și are posibilitatea de a fi prelucrat. Ce nu avem curajul să exprimăm, rămâne în inconștient și repetăm compulsiv, oricât de multă suferință ne produce. Nu am înțeles doar rațional aceste adevăruri, ci le-am trăit în carnea mea: ce nu-ți permiți să vindeci repeți în tiparul de victimă, salvator, agresor, fugar.

La 31 de ani simt că viața nu este atât de mult despre mine, ci observ că este mai mult despre o Putere mai mare care m-a dorit aici și care îmi călăuzește sufletul pe cărările potrivite dezvoltării.

Eu sunt în slujba vieții, nu viața este în slujba mea.

Recunosc cu voce tremurândă că sunt și un pic pierdută la 31 de ani. Încă multe dureri nu sunt așezate în mine, îmi pun întrebări, mă îndoiesc de corectitudinea unor decizii, îmi jelesc pierderi și țes în imaginație versiuni care puteam fi, dacă nu mă agățau câteva tsunamiuri în viitura lor.

Mă despoi de concluzii și mă predau înțelepciunii vieții, tocmai pentru că nu cred că există rețete infailibile de succes, dar valorizez flexibilitatea psihologică, tradusă prin încrederea în a experimenta, a greși, a iubi. Și de a visa, obligatoriu de a visa, așa cum visez să fiu scriitoare.

Scrisul este pentru mine un mod de ființare: inspir și expir Cuvânt de când m-am pomenit.

Ce extravaganță să trăim, să simțim, să facem ce iubim… și chiar ce nu ne place!

Am audiat acest poem pe o plajă din însorita Sicilie și am știut că își găsește locul aici:

Ultima lecție - Marco Guzzi (2006) 

Nu refuza zăduful acestei după-amieze calabreze. 

Nu refuza frica ta. 

Nu refuza meschinătatea ta și orgoliul tău, 

Sensul înțepător al inferiorității tale și al percepției unei superiorități

Care judecă și cataloghează persoanele 

Pe baza sistemelor de judecată inflexibile și nemiloase. 

Tu nu judeca judecata ta, nu te condamna. 

Nu refuza acea umbră pe care o urăști înlăuntrul tău, 

Nici pe cealaltă care o urăște, nu te despărți de nimic. 

Nu refuza amărăciunea răsăritului de zi

Nici păcatul tău cel mai frecvent. 

Lasă-mă ca eu să te lărgesc: tu

Cuprinde, primește, acceptă, însănătoșește. 

Privește cu bunătate aviditatea ta de copil frustrat. 

Privește cu iubire aroganța ta, izolarea ta. 

Privește la josniciile tale așa cum o mamă își privește

Fiul care i se zbate în brațe în timp ce o respinge plângând. 

Așa îl vei iubi pe asasinul tău și te vei ruga pentru el.

Îl vei privi cu bunătate pe prigonitorul tău, care te exclude în mod nemilos, 

Care te-a umilit și te-a înfrânt, fără ca măcar să te recunoască. 

Nu refuza nimic. Nu judeca. Nu te condamna. 

Rămâi unul, unanim, un suflet neîmpărțit. Rămâi coerent. 

Nu rezista răului. Nu îl dubla. Devino mamă. 

Devino intermediar, medic. 

Fă să îți pese. 

Și îngrijește. 

Atunci milostivirea va topi inima ta, 

Pentru că întotdeauna un refuz alimentează focul distrugător. 

În timp ce acceptarea topește gheața și alină rănile. 

Și nu refuza nici măcar refuzul tău. Nu te înverșuna. 

Joacă-te cu el mai degrabă, cântă-i un cântec, fă din el o poveste, 

Și îl vei vedea că dispare cu cât i te opui mai puțin. 

Înțelegi această lecție? Te-ai prins? Vrei această inimă a mea care nu neagă? 

Vrei să cunoști iubirea mea divină?

Vrei perfecțiunea? 

Este toată aici, în aceste brațe

Oricum deschise, chiar dacă mă ucizi.