Coloana sonoră pentru articol este inspirată de Nils Frahm, Spaces.
Într-o seară una dintre surori mi-a zis cu o voce serioasă: „E nevoie să-ți spun ceva”, după ce inima mi-a luat-o la goană, pentru că mă gândeam la ceva grav, a continuat: „Nu pot primi iubirea. În adâncul inimii mele cred că sunt de neiubit”.
Am început să râd fără să mă pot abține, mi s-a părut o imagine duioasă și imposibilă, cum s-a gândit ea că nu poate primi iubirea și că este de neiubit.
I-am spus: „Scumpa mea, ce trăiești acum este o problematică mai comună decât îți poți imagina. Mulți dintre noi nu am recunoaște iubirea nici dacă ne-ar păli în moalele capului. Mulți dintre noi nu știm să ne deschidem înspre iubire nici dacă am vrea, pentru că psihicul nostru în acest moment nu are capacitatea să o primească.”
Să primești iubirea este o temă de viață în sine. Să te deschizi cu vulnerabilitate înspre a primi iubirea și binele este un proces dificil pentru un sistem nervos obișnuit să lupte, să fugă, să fie în gardă, să se protejeze.
Aveam 21 de ani când am intrat în prima relație romantică și când am primit un banal cadou am început să plâng în hohote. Simțeam că nu merit cadoul acela, nu știam să-l primesc, îmi venea să fug la propriu. Mi s-a părut un gest periculos, în loc să fiu plăcut surprinsă, am intrat în panică.
Dacă luăm note bune la școală, dacă ne ascultăm părinții, dacă respectăm regulile explicite și implicite… merităm să fim iubiți. Aceasta ca să nu vorbesc despre situații de traumă complexă de dezvoltare, neglijare sau abuz, unde credințele fundamentale despre lume se construiesc pe o bază de vulnerabilitate psihologică, care necesită o abordare transdisciplinară. Trauma te lasă ca o scoică goală, fără cântecul mării în ea, fără vreun alt cântec, doar cu perspectiva unei goliciuni ce nu poate fi umplută de ceva, orice, nimic.
Muncim ca apucații să ne simțim vrednici de relaxare, oferim excesiv în relații pentru a câștiga iubirea, tot ce facem în viață are ca motivație să primim iubirea (care se poate traduce și prin admirație sau validare), dar și dacă cineva ne-ar oferi iubirea așa cum o visăm, am sabota-o în fel și chip pentru că am percepe-o ca pericol. Un sistem nervos hiperactivat nu poate primi iubirea, binele, relaxarea, plăcerea.
Eu cred că vindecarea complexă a ființei umane provine din conjugarea efortului omenesc cu harul lui Dumnezeu.
Efortul omenesc înseamnă asumarea unui parcurs de vindecare interioară și implicații care derivă de aici.
Așa cum unii spun că vindecarea vine în spirală, eu spun că vindecarea vine pe bucățele. Ce face psihoterapia este că sparge muntele de durere și îl împarte în bucățele mai mici, care pot fi abordate mai ușor, înțelese mai ușor, integrate mai ușor. Precum în paralela cu muntele pe care îl ai de cărat dintr-o parte în alta și poți să o faci doar pe bucăți, în fiecare zi cari un coș cu pietre, până muți muntele.
Când tu dezvolți o privire reflexivă înspre interior, o anumită capacitate de analiză și procesare a experiențelor, se construiește un spațiu de răspuns diferit la stimulii din prezent. Poți să alegi diferit față de cum ai ales până acum. Poți să prioritizezi grija de tine.
Alba Sali descrie cu acuratețe ce presupune acest proces, cum se întâmplă schimbarea: „Ceea ce ne-a lipsit în copilărie nu poate fi compensat de nimeni altcineva decât de binele care pătrunde în noi prin vindecarea rănilor, împăcându-ne cu bogăția vieții și devenind noi înșine recunoștința pe care atât de mult am tânjit s-o primim de la ceilalți. Spațiul nevoii se poate transforma într-un spațiu al abundenței doar prin lucru interior; a conștientiza acest lucru este esențial pentru a începe să găsim soluția înăuntrul nostru, adică prin a privi cu ochi maturi către mama și tatăl nostru și niciodată către alții, care, din acest punct de vedere, sunt complet neputincioși. Repet, nimeni altcineva nu ne poate da ceea ce nu ne-au oferit părinții noștri, dar fiecare dintre noi poate recupera aceste daruri în propria inimă.”
Contribuția divină completează și desăvârșește efortul tău. Există în Biblie un verset care este „music to my ears”: „Dumnezeu cheamă lucrurile care nu sunt ca și cum ar fi” (Romani 4:17) și se referă la faptul că Dumnezeu are puterea de a da viață și existență lucrurilor care nu există încă.
Mă uit înapoi și pot identifica punctual momente în care Dumnezeu a chemat în realitatea mea dificilă resurse care nu au fost, ca și cum ar fi.
Mă uit în trecut și pot identifica punctual momente în care mă învârteam într-un cerc distructiv și Dumnezeu a făcut ca ceva ce nu exista în realitatea mea… să fie acolo, să mă izbăvească din impasul care depășea cu mult resursele mele.
Dincolo de toate eforturile omenești, zbaterile, căutările, durerile, experiența reparatorie a harului lui Dumnezeu este fascinantă, într-o secundă se face lumină și se așează o claritate în tine care nu a fost, nu ști de unde a venit, dar acum este.
Uneori găsești răspunsuri la întrebări pe care nici nu știai cum să le formulezi. Uneori te găsesc daruri de care nici nu știai că ai nevoie.
Nu putem și nu este corect să excludem dimensiunea spirituală în restaurarea ființei umane. La fel cum nu este corect să excludem dimensiunea fizică sau cognitivă.
La neiubirea tatuată în viscere este necesar să te uiți, să o simți, să-i dai spațiu să existe. Uneori nu te va ajuta nimic. Uneori vei simți că e prea mult. Uneori vei fi cinică. Uneori vei crede că ești greșită fundamental, ca o jucărie stricată din fabrică. Uneori furia te va îneca, se va pune ca un nod în gât de care nu vei scăpa mult timp. Uneori vei abandona și apoi te vei reîntoarce.
Sunt aici să-ți spun că toate acestea sunt normale.
Sunt aici să-ți spun că ești pe drumul cel bun.