Prin excelență, luna decembrie este luna bilanțurilor. Pentru mine, anul 2024 a fost un întreg an al bilanțurilor, iar decembrie este doar luna în care trag o serie de concluzii cu caracter general. Anul acesta am stat multe luni în întuneric și izolare, am cântărit fiecare domeniu al vieții mele, iar bilanțul a arătat faliment, rătăcire, scăldare în ape amare și multe alte grafice dezordonate și inteligibile, care m-au lăsat descumpănită.
Emoțiile predominante pe care le-am trăit au fost amărăciune, tristețe și pierdere, săptămâni întregi mi-am întors experiențele pe toate părțile să văd unde am pierdut reperul, ce am omis, de ce factura scadentă este copleșitor de costisitoare, doar consideram că sunt pe direcția corectă.
Încep cu fraza edificatoare a acestui an: trezirea sufletului este un proces coordonat de Dumnezeu.
La fel cum nașterea unui copilaș este doar rezultatul unui proces tainic, ascuns, în întuneric și umezeală, în pântecele mamei, la fel nașterea din nou a sufletului este un proces care începe ascuns, în întuneric, iar rezultatul este vizibil mult timp mai târziu, dupa etape grele, în care treci prin foc și gheață, munte și valea umbrei morții.
La fel cum o naștere fizică nu este ușoară, ci deseori este complicată și cu multe riscuri, la fel și o naștere spirituală nu este un proces ușor și linear.
Cea mai mare minune a lumii fizice este cum viața e dată mai departe de un bărbat și o femeie, întâlnirea dintre un spermatozoid și un ovul, la fel cea mai mare minune a lumii spirituale este nașterea din nou a sufletului, când într-un proces miraculos, Dumnezeu îți schimbă inima de piatră cu o inimă de carne, îți schimbă valorile, convingerile, prioritățile, într-un mod miraculos și, vă mărturisesc, pe alocuri, inexplicabil.
Posibil să vă întrebați: „Domnișoară, despre ce vorbești tu aici, ai crescut într-o familie de neoprotestanți practicanți, ai mers la Biserică de când erai copilă, ai fost foarte implicată în activități religioase, ai citit Biblia de multe ori, ai fost botezată, de ce vorbești ca și cum Dumnezeu era străin de tine?”
Ai dreptate, din punct de vedere exterior așa stau lucrurile, însă îți voi spune un lucru care acum îmi dă fiori reci, dar este adevărat: sora mea mai mică a fost diagnosticată la 22 de ani cu cancer în stadiul 4B, ultimul stadiu, omenește și medical vorbind, nu existau șanse de salvare, a fost șocantă și brutală acea perioadǎ și încă mi-e greu să vorbesc despre ea, oameni din toate colțurile pământului s-au rugat pentru ea și pentru familia noastră, dar eu nu am putut de-a lungul unui an de investigații, operații, tratamente, chimioterapie, durere extremă, să spun vreo rugăciune pentru sora mea.
Pur și simplu nu puteam, cu mintea îmi doream să pot, mi se părea logic să fac aceasta, voiam să mă agăț de Dumnezeu ca să-I salveze viața, să fac un târg cu El, să negociez, să-I promit orice, dar era un zid în fața mea pe care nu-l puteam trece.
Dacă aș fi știut că a merge în genunchi până la capătul lumii ar fi scăpat-o de durere și boală, aș fi făcut-o fără să stau pe gânduri, însă, când venea vorba de a mă ruga, inima mea era atât de împietrită, încât îmi era imposibil să o fac, deși suferința ei era indescriptibilă.
La fel stăteau lucrurile și cu a citi Biblia, deși am pus-o pe biroul de lucru pentru a avea acces mai ușor la ea, apoi am mutat-o pe noptiera din dormitor, nu o puteam deschide, nu puteam să o citesc, era o greutate mai mare decât o piatră de moară pentru mine să citesc Biblia.
Câteodată mă gândeam la situația aceasta aparent inexplicabilă, pentru că sunt o persoană disciplinată, dar în domeniul spiritual neputința mea era totală, cine a trecut printr-o astfel de experiență, știe despre ce vorbesc.
Eram pe un drum în care umanismul era religia la care mă închinam: eu sunt măsura tuturor lucrurilor, ce-mi doresc, cum îmi doresc, când vreau, ce vreau și eram în deplin acord la nivelul minții și sufletului cu această abordare, pe care o construisem, argumentasem și deplin acceptasem în forul meu interior.
O serie de experiențe și pierderi, printre care și moartea tatălui meu iubit, m-au cufundat în izolare și întoarcere către mine, iar în toiul singurătății, au început să vină zilnic în mintea mea întrebări despre suflet, nimic nu-mi suscita mai mult curiozitatea așa cum o făcea cuvântul suflet, un concept care până atunci nu-mi spunea mai nimic.
Ce înseamnă sufletul?, Care este originea lui?, Ce hrănește sufletul?, Ce distruge sufletul?, Cum pot știi misiunea sufletului?, Care sunt modalitățile prin care sufletul comunică în plan conștient?, erau câteva întrebări care aproape mă obsedau.
Așa cum scriam mai sus, lucrarea lui Dumnezeu de trezire a sufletului este un proces și din supa de pietre a vieții mele, Dumnezeu a făcut ceva bun, dintr-un somn al morții, mi-a trezit sufletul la viață, într-o dinamică ce mă lasă înmărmurită.
Mă trezesc în fiecare dimineața uimită de cum Dumnezeu mi-a schimbat inima, mintea, prioritățile, gândirea, singura îngrijorare este ca acest miracol să nu se oprească până nu-mi înnoiește deplin, deplin, deplin fiecare celulă a corpului meu. Îmi doresc ca sufletul meu să fie complet pus la dispoziția lui Dumnezeu: abilitățile, cunoștințele, profesia, banii, casa, mașina, picioarele, ochii, mâinile, dorințele, aspirațiile, planurile, tot, 100%.
Sufletul meu este întreg, o întregire pe care nici sportul, nici relațiile, nici iubirea, nici anii de multiple forme de psihoterapie, nici călătoriile, cunoașterea sau profesia, nimic nu mi-a dat-o, Dumnezeu Mi-a dat-o, prin nașterea din nou a sufletului.
Emoția care îmi copleșește sufletul este recunoștința față de mijloacele harului lui Dumnezeu, purtarea Lui de grijă de la naștere și până acum, Dumnezeu M-a păzit și protejat, oriunde am umblat, orice am făcut, Mi-a dat resurse de toate felurile în momente bune și provocatoare, recunoștința-mi este infinită, imensă, este în fiecare fibră a mea.
Am crezut ca iubirea este cel mai minunat sentiment, până când am întâlnit plenitudinea recunoștinței, cum aceasta îți trezește sufletul și îți schimbă optica existenței: am tot ce am putut gândi și mult mai mult de atât.
Pentru oamenii pe care-i iubesc cel mai mult: mama, surori, frați, verișori, mătuși, unchi, prieteni, colegi, cunoștințe, cel mai bun lucru pe care-l pot dori este ca sufletele lor să fie trezite la viață, pentru împlinirea și bucuria lor, pentru sensul unei vieți trăite cu iubire de Dumnezeu. Nu-mi doresc altceva pentru oamenii pe care-i iubesc, decât trezirea și mântuirea sufletelor lor, bunul cel mai bun care poate fi posibil pe acest pământ, vedem și noi cât de frământat.
Tata îmi citea blogul și-mi spunea: „Alina, include-L pe Dumnezeu în ce scrii”, iar eu răspundeam: „Tata, eu sunt psiholog, nu teolog”. Singurul regret pe care îl am este că tata nu m-a văzut cu sufletul trezit, dar cred că peste lumi neștiute și necunoscute, tata știe ca fiica lui mult iubită este bine și că prin durerea pierderii lui, Dumnezeu Și-a făcut cale dreaptă spre a vorbi sufletului meu.
Acum, spațiul vulnerabil în care scriu de ani mulți despre emoțiile, gândurile, convingerile și experiențe de toate felurile, este dedicat trezirii sufletului, cea mai prețioasă entitate din toate galaxiile.
Sufletul tău are o valoare veșnică, ce nu poate concura cu toate diamantele și aurul lumii.
Trezirea sufletului este garanția împlinirii și a păcii pe care o cauți, iar comportamentul care va facilita înnoirea sufletului este să vorbești adevărul, să trăiești adevărul, să fii onest cu tine însuți și cu ceilalți, iar Dumnezeu, în suveranitatea Lui, găsește tehnicile și mijloacele prin care să aducă sufletul tău la viață.