Cântecul iubirii

Când văd doi oameni care sunt într-o relație de cuplu, singura întrebare pe care mi-o pun în legătură cu ei e următoarea: văd lumina unul din altul?

Pentru că iubirea înseamnă, în esență, să vezi lumina din celălalt și să pui o picătură de cer și veșnicie în inima lui.
A vedea lumina într-un om înseamnă să vezi frumusețea, scânteia de divinitate, pe care ceilalți nu o văd.
Iubirea îți arată drumul spre lumina din suflet: resursele, capacitățile, libertatea, potențialul, sensibilitatea și valoarea lui.

Să vezi lumina înseamnă că sufletul tău l-a ales pe omul acela, nu perspectivele pe care le ai lângă el, nu cum arată, banii sau statutul social. E ceva ce nu poate fi prefabricat sau educat, există sau nu.

Mi-e simplu să observ dacă cei doi văd lumina unul din altul, pentru că există o privire aparte, o grijă subtilă și prezentă pentru confortul celuilalt, un drag inconfundabil, armonie și echilibru.

Cred că poți sta lângă un om în boală, moarte, sărăcie, durere, pierdere, cu seninătate și chiar bucurie, doar dacă ai văzut lumina din el.

Din această cauză ne uităm la unele cupluri și vedem un om absolut banal, dar care este iubit frenetic de celălalt și ne întrebăm indignați: Oare ce a văzut la ea sau la el? A văzut lumina și asta schimbă totul.

Iubirea este înțelegerea interioară că ființa celui de lângă tine te împlinește și completează în cel mai profund mod, prin simplul fapt că există, fără să-ți ofere ceva.
Iubirea nu este o emoție trecătoare sau perfecțiune în relație, ci conștiență, prezență, trăire, emoție, simțire, revelație, joacă, creativitate, dor.

Iubirea e sentimentul care te face să mergi să locuiești în Uzbekistan într-un cort, pe vârful muntelui, doar pentru a fi lângă omul în care ai văzut lumina. Când ai întâlnit lumina, ești acasă, chiar și la capătul Pământului.

Iubirea te face să vezi că Dumnezeu a așezat tot Universul într-un om, iar el e complet, nu mai e nimic de adăugat sau scăzut. Iubirea ne îndumnezeiește, pentru că atunci când vezi lumina începi să-L înțelegi pe Dumnezeu, tot ce e bun și vrednic în această lume.

Când vezi lumina și o trăiești, guști fericirea și ai certitudinea că singurul motiv pentru care merită să traiești este din și pentru iubire.

Iubirea (și durerea, deopotrivă) nasc viața la propriu și figurat. Viața în ochi, în zâmbet, în trăire.

Ne veștejim și îmbolnăvim în fiecare secundă în care nu trăim iubirea și nu suntem o cale pentru ca aceasta să meargă mai departe în altul, în alții, în lume.

Toate rănile și durerile din lume provin din rana cumplită a neiubirii, rana de a nu vedea cineva lumina din tine, rana de a nu vedea cineva ca ești suficient, complet, vrednic de iubire, fericire și bine, ai și tu un rost în lumea aceasta.

Iubirea îți oferă libertatea și curajul de a fi tu însuți, de a te exprima și manifesta, de a sta gol fizic, emoțional și psihologic, fiind învăluit de acceptarea și certitudinea faptului că ești suficient.

Iubirea exclude posesivitatea și garantează relaxarea mentală în prezența persoanei iubite.

Scria Ileana Vulpescu: „E atât de rar să găsești în ochii cuiva ce căutai, să găsești un ecou al minții tale în mintea altcuiva”.

Aceasta e iubirea, sentimentul că ți-ai găsit limanul. Măsura luminii din tine este bucuria radiantă cu care-ți trăiești zilele.
Lumina e încrederea într-un om când rațional și logic nu există nici un motiv de încredere acolo.

Un om poate să-ți dea un palat, dacă nu este cu sufletul lângă tine, dacă nu vede lumina din tine, tu nu trăiești plenitudinea existenței.

Iubirea e un dar, nu ai facut ceva ca să o primești, în schimb, de tine depinde dacă o păstrezi, deoarece e cea mai fragilă floare, care trebuie udată, îngrijită și respectată, cu conștiență.

Nu există granițe sociale, culturale sau religioase atunci când vorbim despre iubire, pentru că ea se naște și crește unde vrea, când vrea, în cine vrea.

Din această cauză iubirea nu se caută, ea te găsește, pur și simplu dă peste tine în timp ce-ți trăiești viața în cadență proprie.

Vorbea Gabriel Liiceanu despre cei pe care îi iubim ca despre un „zid de ființe iubite în fața cărora spiritul critic nu are nici o putere”.

În iubire nu există frica de a fi părăsit, înșelat, abandonat, frica de a te angaja în relație sau de a greși. Frica vine din teamă, ori omul care iubește sfidează moartea.

În dragoste nu este frică, scrie și la Carte.

Iubirea înseamnă bucurie și recunoștință pentru că cealaltă ființă umană există.
Iubirea înseamnă respect complet pentru alegerile celuilalt și fericirea lui.
Hrana iubirii este fericirea celuilalt și starea lui de bine, iubirea nu poate să facă rău.

Puterea iubirii constă în transformarea pe care o produce în noi: cum ne vede celălalt, așa devenim. Aceasta este forța iubirii, magnitudinea ei.
După ce ai întâlnit lumina și iubirea, viața ta nu va mai arăta niciodată la fel, urmele în suflet și șanțurile din cortext sunt adânci și vii în memoria celulelor tale.

Cred eu că există două forțe care pot schimba un om fundamental: Dumnezeu și iubirea.

Când un om se întâlnește cu Dumnezeu, în cel mai corupt, vicios și lipsit de caracter om, se produce o transformare profundă, ireversibilă, pentru că așa cum spunea un teolog, nu se poate să te calce un camion și să rămâi neschimbat. Nu se poate să te întâlnești cu Dumnezeu și să rămâi neschimbat.

Când un om întâlnește iubirea, aceasta atinge în el cele mai profunde resorturi, aspirații și sentimente nobile, tot ce e mai bun din el se trezește la viață ca dintr-un somn lung, ca dintr-un dor pe care l-a simțit întreaga viață și acum l-a aflat.

În fața iubirii te smerești profund, nu ceri nimic, doar mulțumești din inimă că tu, chiar tu, ai fost recipientul la ceva divin.

Subscribe
Notify of
guest

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
You May Also Like