Bunica. Despre o generație aproape dispărută.

Astăzi bunica a împlinit 87 de ani. A trăit aproximativ 31, 411 de zile. A trecut prin al Doilea Război Mondial atunci când era doar o adolescentă, a trăit integral perioada comunistă, Revoluția și 27 de ani din noul regim, cel democratic.

La 38 de ani a început o viață nouă, mutându-se de la sat la oraș. A urmat construirea unei noi case, casatorirea și mutarea de acasă a celor opt copii, împrăștierea lor în toate colțurile lumii, venirea pe lume a nepoților și chiar a strănepoților.

Oare în câteva cuvinte pot descrie bogăția și abundența unei vieți?

Fiecare om ascunde o poveste și o istorie unică de viață. Experiențe acumulate în urma durerilor, bucuriilor și tristeților inevitabile fiecărei vieți. De data aceasta, arhicunoscutul status de pe Facebook: „A învățat la Școala Vieții”, e o realitate. Un mozaic alcătuit din tot ce poate trăi un om într-o viață.

Lecțiile de viață pe care bunica mi le-a predat, nu pot fi puse alături de nici o lectură sau școală.

Bunica face parte dint-o generație pe cale de dispariție. Oameni care au luptat pentru ca granițele noastre să arate așa cum arată acum, oameni care au crezut în idealuri colective și în absoluturi. Oameni care au muncit pe brânci și au prins rostul vieții în mijlocul munților, al văilor, al holdelor coapte, în mijlocul naturii. Al morții și al renașterii ei an de an.

O generație care s-a pus pe ultimul loc, trimițându-și copiii la oraș, la școli, ca să aibă șanse pe care ei nu le-au avut. Oameni simpli și autentici care și-au mai trăit o dată viața prin intermediul copiilor.

Mi-a spus bunica o frază pe care nu am putut-o uita: „Toate durerile voastre trec prin mine.”

Consider că cel mai de preț câștig al faptului că până la vârsta această mai am o bunica, e faptul că îi respect visceral pe cei vârstnici. În spatele ridurilor lor, se ascund oameni care nu au știut de cultul sinelui. Cu mâinile marcate de muncă grea, și-au construit case, au muncit la câmp, în uzini sau fabrici și au crescut copii. Îmi e greu să-mi imaginez ce înseamnă să aștepți la cozi interminabile de la ora cinci dimineața pentru a primi hrană pe cartelă. Sau să nu ai căldură suficientă… și multe altele care pentru noi țin de domeniul istoriei.

Comparativ cu ei, noi suntem o generație răsfățată, privilegiată.

Spre să nu fiu romanțată în descrierea mea, dar așa văd și înțeleg eu lucrurile.

Am citit sute de mărturi ale civililor și militarilor din Rusia, am încercat să înțeleg istoria la nivelul individului. Să văd cum omul simplu sau militarul a văzut evenimentele istorice, cum le-a trăit, ce a simțit, care au fost consecințele lor. E fascinant să vezi cum evenimentele istorice, la nivel macro, sunt integrate de omul mărunt, simplu.

Lucrul cel mai dureros perceput la nivel emoțional pentru „generația pe cale de dispariție”, nu îl constituie pensile infime sau singurătatea, ci faptul că generația tânără se uită la ei și îi condamnă pentru istoria pe care au scris-o, nu văd o valoare în ce ei au făcut sau construit, îi disprețuiesc și văd în ei un „încurcă-lume”. Majoritatea cărților pe care le-am citit pe această temă se referă la Rusia, dar similitudinea cu poporul nostru mi s-a părut izbitoare. (Întreaga operă a Svetlanei Alexievici poate fi citită pentru mai multe detalii.)

Personal, nu cred în existența unui conflict între generații. Ceea ce mi se pare evident, pentru o generație care se declară flexibilă și maleabila este rigiditatea și lipsa empatiei atunci când vine vorba de a vedea lucrurile și din perspectiva celuilalt. În mod clar, provocările, perspectivele și valorile noastre diferă semnificativ de valorile părinților sau bunicilor noștrii, dar în aceste situații se vede mult lăudata noastră evoluție.

Ce putem face? Să le acordăm respectul nostru, să nu-i privim ca pe rebuturi doar pentru că nu se încadrează în parametrii noștrii sau aderă la alte valori și principii.

Atunci când merg la bunica și îmi spune că se roagă pentru mine, mă simt cea mai norocoasă nepoată de pe planetă: „Buni, roagă-te pentru mine. Pe tine întotdeauna te ascultă Dumnezeu.”

Trebuie că Dumnezeu aplică un tratament preferentiar celor în vârstă… poate prezența Lui compensează absența sau indiferența noastră.

Gabriel Liiceanu vorbea despre „edificiul afectiv” pe care îl avem fiecare din noi „zid de ființe iubite care ne înconjoară și care ne oferă sentimentul că lumea e un loc în care se poate răzbi”.

Eu cred că avem și eu edificiu spiritual, persoane care ne susțin din spate și care se roagă pentru noi, bunicii, de pildă.

Cine n-are bunici să-și cumpere, iar cine are, să-i iubească, să-i prețuiască și să-i respecte.

Să te scoli înaintea perilor albi și să cinstești pe bătrân. Leviticul

în poză e bunica cu Ania, cea mai mica nepoată, sau cel puțin așa era la vremea când am scris articolul. 

Subscribe
Notify of
guest

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

2 Comments
Oldest
Newest Most Voted
Inline Feedbacks
View all comments
Ion Tarcan
Ion Tarcan
6 years ago

Sa-i spui bunici sarutmana si din partea mea!

You May Also Like