Io-s citită, da’ nu-s vorbită, uite că rezolv problema vorbitului – prin scris – în cel mai nefavorabil mod. Ce să faci, nimeni nu-i perfect; acest articol a țâșnit pur și simplu din mine, l-am scris în câteva minute, aproape fără să respir.
În apărarea mea (halal apărare!) îmi spun cât de lung este procesul de maturizare a unei voci articulate, coerente, informate, care are repere corecte moral și civic. În apărarea mea îmi spun că fiecare trăim pentru prima dată această viață, facem tot ce considerăm că este bine în acel moment.
„Durerea fi-va-ți de folos cândva”, scrie Ovidiu, unul dintre cei mai importanți poeți ai Antichității romane, în Amores. Măcar durerea să ne fie de folos, că prea multe nu învățăm din clipele bune, asta-i limpede.
Ce regrete am?
Că nu am învățat mai mult, că nu am citit mai multe cărți, că nu am petrecut mai mult timp cu tata, că nu am scris mai disciplinat, că nu am făcut mai multe cursuri și formări (utile), că nu am făcut mai mult sport, că nu am o cultură mai vastă, că nu am plecat cu cel puțin două burse Erasmus în timpul facultății și masterului, că am refuzat ieșiri pe munte și excursii în afara țării.
Regret că nu am făcut mai mulți bani și nu am investit mai devreme.
Regret că nu sunt mai educată, mai profesionistă, că nu am mai multe abilități, că nu știu mai multe limbi străine.
Regret fiecare secundă când mi-am neglijat statusul corporal, mintea, sufletul.
Regret fiecare secundă în care m-am subestimat, mi-am spus că nu sunt suficient de bună, de capabilă, de frumoasă.
Regret fiecare gram de putere oferit cuiva din exterior. Regret momentele când am tăcut în fața nedreptății și manipulării – mi-a fost teamă de ridicol, am simțit rușinea lașității apoi.
Regret că am avut handicapul încrederii absolute în oameni, fără filtru și simț critic, aproape până la autodistrugere.
Regret că sunt răutăcioasă și lipsită de răbdare cu oameni pe care îi iubesc.
Regret vorba buruienoasă și răstită pe care o am cu mama, deseori.
Regret că am oferit prea mult, prea ușor, prea repede.
Regret că nu am învățat mai devreme despre corpul feminin și toată orchestra de hormoni ce coordonează ritmul în corp de femeie.
Regret că deseori nu mi-am ascultat intuiția, gut feelingul. Niciodată nu m-a înșelat.
Regret momentele când am mințit, exagerat sau minimizat situații, contexte, întâmplări.
Regret că nu am fost plină de blândețe cu procesul devenirii, am fost mereu cu „biciul” pe urma mea: să corectez, să fiu, să arăt.
„Relaxează-te, iubito”, mi-aș spune acum, „destinația nici măcar nu contează, ia-ți o cafea de specialitate și bucură-te de călătorie”.
Regret momentele când m-am făcut mică și inofensivă în căutarea validării și acceptării.
Regret că am plâns oameni și relații care nu meritau atenția, energia sau efortul meu. Regret că am oferit valoare în mintea mea unor oameni a căror singura valoare era că respirau.
Regret tot ce am investit în cauze pierdute, de la capătul râului, dar m-am încăpățânat să îmbrac haina ponosită de salvator și mi-am intrat în rol ca și cum de acesta depindea propria viață.
Regret anii de umanism tâmp, ideologic, fără a înțelege și cuprinde taina trezirii sufletului.
Am șase surori mai mici și le spun, cu încredere și voce fermă, că deviza vieții de femeie în acest secol privilegiat este: „mai educată, mai sigură pe tine, mai vindecată emoțional, mai implicată în hobby-uri tale, mai prosperă din toate punctele de vedere și nimic mai puțin”. Restul vine de la sine.
Îndrăznește să gândești cu mintea ta.
Îndrăznește să crezi în resursele și capacitățile tale: ești aici pentru că o putere mai mare Te-a dorit aici.
Drege-ți vocea, adună-ți puterea și rostește adevărul – indiferent ce sacrifici!
Maturizează-te, ieși rapid din starea de victimă și vezi ce poți fi, câte poți face!
Dacă-ți ia foc barba, alții o să-și aprindă pipele de la ea, prin urmare nu te îngrijora prea mult de părerea altora. Nu ai nimic de demonstrat nimănui: rămâi fidelă valorilor tale, practică bunătatea, ai grijă de ce iubești.