Avem o cabană la țară, unde mergeam mai des în copilărie, vara. Acolo era o grădină imensă (sau cel puțin așa mi se părea mie la acea vreme), iar la capătul ei se afla o poartă mare, pe care urcau licheni și tot soiul de plante agățătoare, atât de sus încât nu se vedea nimic dincolo de ea. Am crescut cu ideea că acolo este capătul lumii, nimic nu se află dincolo de poarta din grădină – îmi imaginam un gol dincolo de poartă și consideram că acolo e finalul globului pământesc.
Într-o zi, tata a deschis poarta și am văzut cu stupoare că dincolo de poartă se află lanuri de porumb și un drum. A fost nevoie să-mi reconstitui teoria, să gestionez uimirea, i-am spus tatălui ce am crezut… și în ziua de astăzi se amuză pe tema aceasta.
Fac o paralelă cu prezentul și îmi amintesc de câte ori am crezut că lumea s-a terminat cu durerea mea, doar ca să descopăr ceea ce minunata scriitoare Elif Shafak exprima atât de bine în cartea „Cele 40 de legi ale iubirii”: „Crezi că nu mai poți trăi. Crezi că lumina sufletului tău s-a stins și că vei rămâne pentru totdeauna în întuneric. Dar când ești înghițit de această întunecime deasă, când amândoi ochii îți sunt închiși pentru lume, un al treilea ți se deschide în inimă. Și abia atunci ajungi să-ți dai seama că vederea și cunoașterea lăuntrică se bat cap în cap. Nici un ochi nu vede atât de limpede și de pătrunzător ca ochiul iubirii. După mâhnire vine un alt anotimp, o altă vale, un alt tu. Iar dragostea, care pare că nu e de găsit nicăieri, începi să o vezi pretutindeni”.
Căutări personale
De regulă vorbesc despre căutările mele personale, răspunsurile parțiale și incomplete pe care le găsesc în anumite momente la frământările existenței și dilemele spirituale pe care le am.
Noi suntem, pe lângă entități fizice și emoționale, și entităţi spirituale, indiscutabil. Acest lucru se vede cu claritate încă din vremuri preistorice, când oamenii se închinau oricărui element din natură, căreia îi ofereau puteri supranaturale: zeul soarelui, al apei, al grânelor.
Necunoscutul ne sperie, lipsa răspunsurilor ne sperie, de aceea căutăm, ne dorim să găsim cele mai confortabile și la îndemână răspunsuri.
Întrebările grele ne scot din zona de confort și ne aruncă într-un spațiu de incertitudine, pe care este necesar să-l tolerăm, dacă ne dorim evoluție personală și transformare.
Personal, nu urmăresc să ofer răspunsuri dezirabile social, ci mă interesează să caut adevărul, mă interesează răspunsurile la întrebări grele, oricât de incorecte politic ar fi acestea sau neplăcute auzului.
Am crescut într-un mediu în care spiritualitatea însemna în linii mari mersul la biserică, implicarea în comunitate, rugăciune, citirea Bibliei.
Din adolescență m-am întrebat ce înseamnă spiritualitatea, dincolo de convenții și asumarea unui set de reguli, care nu ne schimbă viața în mod autentic, profund.
M-am întrebat: ce înseamnă o întâlnire cu Dumnezeu și ce înseamnă o viață schimbată de El?
Cea mai grea lucrare din lume nu-mi pare nici o minune vizibilă, nici o vindecare, nici măcar mutarea unui munte în mare, ci lucrarea prin care Dumnezeu ia o inimă de piatră și o înlocuiește cu o inimă de carne, așa cum se explică într-un limbaj foarte plastic într-un pasaj din Biblie.
O inimă de carne care e transformată de iubirea lui Dumnezeu.
O inimă de carne care e umană, prima dată, empatică, receptivă la durerea celorlalți, apoi urmează o inimă receptivă la misiunea ei personală pe pământ și toate implicațiile unei vieți creștine trăite faptic.
Apoi, este nevoie să ai grijă de tine fizic, emoțional și relațional, pentru că multe lucruri pornesc de aici, de la un om asumat și echilibrat, cu introspecția la zi.
Când tu ești bine cu tine, poți vindeca generații, poți să inspiri și să ajuți.
Spiritualitatea mai înseamnă să contribui la diminuarea suferinței în lume, cum te raportezi la familia ta, prieteni, cunoscuți – dacă nu poți face fapte sau gesturi mari, actul de a fi prezent lângă celălalt când traversează un moment dificil poate fi cel mai prețios act de spiritualitate.
Spiritualitatea înseamnă să amplifici binele și frumosul în lume: prin cuvânt, prin fapte, prin atitudini, prin caracterul și valorile tale.
Înseamnă şi grijă față de mediul înconjurător, față de plante și animale, față de planeta aceasta minunată, care ne adăpostește și hrănește în fiecare zi.
Spiritualitatea înseamnă să te întorci cu mulțumire către Dumnezeu, conștient fiind că tot ce e bun în viața ta, orice dar, vine de la El.
Prin excelență, Biserica este locul păcătoșilor, al oamenilor imperfecți (nici nu există alt tip de oameni), împovărați de greșeli, neputințe, păcate.
E spațiul în care ești primit și acceptat în fața lui Dumnezeu, indiferent de culoarea părului și piercingurile de pe corp… doar ca mai apoi să vezi că iubirea de Dumnezeu înseamnă supunere cu bucurie la legile și poruncile Lui.
Ceea ce vreau să accentuez e că sensul corect e din interior spre exterior.
Cumva, nu știu cum, am ajuns să credem că răul se află în exteriorul nostru și îl asociem cu un chip de om sau o țară, însă răul e atât de vizibil și prezent în fiecare dintre noi: în răutatea inimii, în neiertare, în pizmă, în bârfă, în egoism, acest flagel al sufletului și relațiilor.
E mult, mult mai simplu să lupți cu un dușman din exterior, lucrurile se complică atunci când dușmanul (păcatul) sălășluiește comod în tine.
Mai mult, când dușmanul îți aduce plăcere pe moment, te face dependent de el.
Suntem un întreg
Închei cu gândurile părintelui Savatie Baştovoi, care scria: „Există două părți ale vieții: cea văzută, măsurată în timp și fapte, și cea nevăzută, care se măsoară în trăiri și doruri. Viața văzută a omenirii a devenit tot mai lipsită de sens, de la naștere până la moarte totul este atât de previzibil, împărțit pe ani și zile: anii de grădiniță, anii de școală, iar școală, muncă, iar cursuri, perfecționări, muncă, oboseală, vacanță cu voie de la muncă, iar muncă, oboseală, dor, amânare, dor, amânare, amânare, muncă, amânare, lehamite, boală, târziu, prea târziu… La ce bun? Viața sufletului, acolo unde ea există, se sustrage timpului. Gândurile noastre arată calitatea vieții. La ce ne gândim? Hristos a spus că acolo unde este comoara noastră, acolo va fi și inima noastră. Să ne scuturăm de jugul grijilor deșarte, al fricii de ziua de mâine, al răcelii pe care o aduc oboseala și lehamitea de a face lucruri inutile, ca să luăm jugul lui Hristos asupra noastră, căci jugul Lui este bun și povara Lui este ușoară”.
*Articol publicat și în Ziarul Lumina.